Dosarele secrete ale FBI: J.Edgar Hoover

fbi sediul

In baza lui Freedom of Information Act, Athan Theoharis, istoric la Universitatea Marquette, din Milwaukee, a cerut Biroului Federal de Investigatii (F.B.I.) din Statele Unite sa publice dosarele confidentiale ale fostului director al acestei institutii J. Edgar Hoover,  „o colectie extrem de valoroasa, dupa spusele istoricului, pentru intelegerea modului in care Biroul a actionat in diferite probleme politice sensibile”.

Au fost scoase la lumina, spre sfarsitul anului 1983, 7 000 de pagini de documente. Aproape fiecare pagina a fost cenzurata, s-au sters nume, date, uneori pasaje intregi. Si totusi au ramas acuzatii uimitoare, unele sunt, evident, nefondate, altele nu sunt dovedite. Cu toate acestea, documentele secrete, al caror continut nimeni nul stia, par sa fie extrem de utile nu numai pentru a intregi imaginea asupra vietii americane de-a lungul unei jumatati de secol, dar si pentru a dezvalui amploarea pe care o dobandisera suspiciunea si urmaririle sub directorul car a condus F.B.I.- ul vreme de aproape 50 de ani, intre 1924 si 1972, anul mortii.

Ce se stia era ca dosarele confidentiale ale lui Hoover inchideau fapte care, chiar in opinia oficialilor F.B.I.-ului, ar fi fost mai bine sa nu fi fost stranse: discutii secrete cu presedintii americani, targuieli si presiuni asupra acestora, rapoarte despre politicieni si avocati, lupte de culise si investigatii asupra vietii particulare a oamenilor. In cinci decenii se adunase o cantitate enorma de material pe care nici char functionarii de rang inalt ai Biroului nu o puteau consulta fara permisunea sefului lor. De ce a fost nevoie de aceste dosare secrete si cine a fost, de fapt, J. Edgar Hoover ?

Nasterea si decaderea unui mit

Evident ca nimeni nu se gandea, in 1924, ca tanarul avocat chemat sa conduca Biroul Federal de Investigatii va modifica inintregime imaginea acestuia si el insusi va deveni, pentru generatii de americani, o adevarata legenda. Fiul unui functionar civil din Washington, John Edgar Hoover a lucrat la Biblioteca Congresului, seara invatand la Universitatea George Washington. Si-a obtinut diploma in 1916 si un an mai tarziu a intrat in Departamentul Justitiei. Ministrul Justitiei din 1924 (mai tarziu judecator la Curtea Suprema), Harlan Fiske Stone, i-a oferit postul de director al Biroului de Investigatii, pe atunci o ramura a Departamentului Justitiei fara personalitate, luata in deradere, incapabila de cercetari serioase si corupta. Hoover nu avea decat 29 de ani. A acceptat, dar a pus conditii: trebuia ca Biroul sa se desprinda de activitatea politica si de serviciile civile; a cerut ca agentii sai sa dispuna de o diploma in drept sau de o pregatire in contabilitate; n-a acceptat decat numiri verificate de el si a rezistat presiunilor politice. I s-a lasat mana libera. In cativa ani, F.B.I.-ul a devenit organul principal de lupta impotriva fardelegilor federale.

j edgar hoover

J. Edgar Hoover

Ca sa se bucure de respect si de faima, F.B.I.-ul avea nevoie de o serie de reusite. Viata sociala americana, de la sfarsitul anilor ’20 si inceputul anilor ’30, i le-a oferit. Se inmultisera rapirile, in urma carora copiii erau rascumparati cu sume exorbitante. Cazul Lindberg a devenit celebru, dar totodata a contribuit la introducerea  „legii Lindberg”, care facea din rapire un delict federal, condamnabil la pedeapsa cu moartea. F.B.I.-ul a solutionat cazul. Gangsterii, care se inmultisera pe vremea prohibitiei, la Chicago si in alte orase, terorizau populatia. F.B.I.ul a intervenit, reusind sa aresteze sau sa ucida cateva mari figuri ale lumii interlope. „Mama” Barker si fiul ei Fred au fost ucisi de agentii federali,intr-o lupta in Florida.

Senatorul Kenneth D. McKellar, din Tennessee, incerca sa-l atace, in 1936, pe Hoover, declarand ca nu a arestat niciodata pe nimeni. In mai putin de o luna, Alvin Karpis, numit pe atunci de F.B.I. „inamicul public nr. 1”, a fost arestat personal de Hoover. N-are importanta ca lucrurile au fost , intr-o masura,  „aranjate” ! Oamenii lui Hoover i-au infrant pe Dillinger si pe Al Capone, i-au ucis pe Bonnie si Clyde, au urmarit nenumarati raufacatori.

Franklin Delano Roosevelt l-a insarcinat pe Hoover cu investigarea activitatilor naziste in Statele Unite. In timpul razboiului, atentia acordata acestei probleme a  sporit – in numai o saptamana din 1941, fusesera arestati 33 de agenti nazisti. La sfarsitul razboiului, Hoover avea pus la punct un  „index al securitatii” cu toate persoanele pe care F.B.I.-ul socotea ca trebuie sa le inchida in cazul unui pericol national urgent. Ministrul de Justitie ii ordonase, in 1943, sa distruga lista; Hoover nu s-a supus.

„Razboiul rece” i-a adus lui Hoover o noua sporire a puterii, indeosebi dupa cazul Jules si Ethel Rosenberg, incheiat cu condamnarea la moarte a celor doi. Congresul il privea ca pe un „bun national” extrem de necesar si nu se opunea niciodata cererilor sale de fonduri; nimeni nu indraznea sa-l critice. Era admirat, urat si temut in acelasi timp. Presedintii il reconfirmau in functie, chiar daca ar fi dorit sa-l vada departe de Administratiile lor; astfel, Hoover a rezistat, aproape ca un sef de stat, de-a lungul mandatelor a opt presedinti.

banda lui Al Capone

Banda lui Al Capone

In 1965, J. Edgar Hoover implinea 70 de ani, limita maxima de activitate pentru functionarii de stat, si ar fi trebuit sa fie pensionat.  Presedintele Lyndon Johnson a cedat usor staruintelor sale si l-a mentinut in functie: „Prefer sa-l stiu in interiorul cortului si scuipand in afara, decat in afara cortului si scuipand inauntru”. Richard Nixon avea sa faca la fel.

In anii cat s-a aflat la conducere, a luptat impotriva fardelegii, dar si impotriva opozitiei interne si fortelor progresiste. „Time” scria in 1972: „A exagerat amenintarea comunista interna in vreme ce, ani buni, a neglijat crima organizata. Oamenii sai au reusit sa gaseasca trupurile lui Andrew Goodman, James Chaney si Michael Schwerner, dupa ce au fost ucisi la philadelphia, si au rezolvat uciderea, tot de catre Ku Klux Klan, a Violei Luizzo, in Alabama; dar s-au aratat extrem de inceti in aplicarea cauzei drepturilor civile. Cand Martin Luther King jr. a sugerat ca ofiterii F.B.I.  din Sud nu simpatizau cu negrii, Hoover l-a numit <<cel mai mare mincinos din aceasta tara>>”.

Dar toata lumea a aflat apoi de hartuielile la care Hoover l-a supus chiar pe liderul populatiei de culoare, Martin Luther King jr.

*

Treptat, in dosarele sale s-au strans 50 de milioane de fise individuale si 5 milioane de rapoarte de ancheta. Revista  „Life” scria, in 1971, despre  „imparatul de la F.B.I.”, concomitent cu un val de critici la adresa sa. Cu timpul, mitul de disciplina si integritate pe care reusise sa-l creeze a inceput sa paleasca. Au aparut zvonuri ca F.B.I. -ul inregistreaza convorbirile telefonice ale congresmenilor, ca tine sub observatie oameni cu vederi liberale sau de stanga, sau pur si simplu personalitati pe care directorul nu le agreea. Banuielile aveau sa se confirme in 1975, cand Congresul a deschis o ancheta asupra activitatilor F.B.I. Dar, in 1975,  „imparatul de la F.B.I.” incetase din viata de trei ani; fusese, chiar si in clipa mortii, tot in fruntea Biroului.

Directorul si fratii Kennedy

Un singur presedinte i sa opus,  chiar daca l-a mentinut in functie: John Fitzgerald Kennedy. Niciodata pana atunci  „viata” lui Hoover nu fusese atat de dura si plina de nerevazut. Jean Michel Charlier si Pierre Demaret scriau, in „Hoover: mana de fier care a tinut opt presedinti”: „La 20 ianuarie 1961, J.F. Kennedy ia in maini destinele Statelor Unite si fratele sau Bob – functia de ministru al Justitiei. Hoover cunoscuse si in trecut serioase dificultati cu alti resedinti, mai ales cu Truman. Eisenhower, indecis, l-a pus deseori in pozitii dificile. Hoover n-a stiut niciodata dinainte daca Ike il va blama sau felicita pentru initiativele sale.

Dar aceste divergente de opinii ramasesera, pana atunci, probleme strict confidentiale. Casa Alba evitase cu grija sa le faca publice.

Cei doi frati nu erau necunoscuti lui Hoover. Colaborase cu ei in 1959, in timpul anchetei <<anti-racket>> pe care o conduceau pe cand nu erau decat senatori. Dar, pentru prima oara,  „Directorul” avea sa lucreze sub un ministru al Justitiei ostil pe faţa si a carui grija esentiala avea sa fie, dupa ce l-ar fi eliminat pe el, Hoover, sa faca din F.B.I un instrument docil al fratelui sau si al Partidului Democrat.

„Daca fratele meu este ales, ne vom debarasa de Hoover”,declarase Bob ziaristilor.

hoover si frati kennedy

Hoover si fratii Kennedy

Pentru cei doi Kenndey, care si-au facut o trambulina electorala din politica deschiderii si participarii, mai curand decat din represiune, un sef al politiei federale proferand idei invechite nu poate fi decat un obstacol periculos in politica lor. Trebuie sa-l elimine cu orice pret. Dar cu atentie, pentru ca Hoover nu poate fi usor inlaturat, imaginea lui este inca legata, pentru o buna parte a poporului american, de ordine si de sfarmarea banditismului si a spionajului, care au amenintat chiar viata tarii. Hoover are inca solide legaturi in Congres.

Instalandu-se ca ministru al Justitiei, Bob Kennedy a dat tonul si si-a afirmat cu claritate pozitia. Pana atunci J. Edgar Hoover avusese intotdeauna contacte directe cu precedentii presedinti. De acum incolo, Bob va forma un ecran. Seful F.B.I.-ului nu-l poate vedea pe John Kennedy, fara prezenta lui Bob. Bob Kennedy intelege sa faca pe patronul si sa supervizeze personal intreaga activitate a F.B.I. -ului. Hoover nu va fi decat un secund. orice pretext e bun pentru a-l convoca si a-l face sa astepte, de parca ar fi un simplu sef de serviciu. Sau pentru a patrunde la el pe neasteptate, neanuntat, obligandu-l sa-si modifice programul de lucru si orarul intalnirilor.

Alta inovatie: Bob Kennedy difuzeaza, de acum inainte, fie direct, fie prin asistentii sai, informatii privind Biroul sau anchetele in curs, dar fara a-l fi consultat in prealabil pe Hoover, sau macar sa-l fi avertizat, fapt care va crea confuzii si neintelegeri.

Prima ofensiva in stil mare va fi lansata impotriva lui hoover in 1961. Bob Kennedy i-a inspirat personal, pe ascuns, pe fratii Reuther – doi lideri ai miscarii liberale care agita atunci Statele Unite –  sa redacteze un raport minutios, adresat presedintelui, care, dupa ce denunta extremismul de dreapta al Partidului Republican, conchidea asupra necesitatii de a distruge conservatorismul din tara si cerea ministrului Justitiei sa curete, de sus pana jos, F.B.I.-ul de functionarii sai fascizati.

Hoover riposta la studiul fratilor Reuther difuzand, ca de obicei, in februarie 1962, raportul sau adresat ministrului Justitiei asupra acivitatilor F.B.I.-ului din anul anterior.

Ostilitatea celor doua parti continua in momentul asasinatului de la Dallas, 22 noiembrie 1963. Printr-o intamplare, lui Hoover ii revine sarcina neplacuta de a-l anunta pe Bob despre moartea fratelui sau. O face glacial, profesional, fara un cuvant de consolare. Ca si cum ar fi raportat furtul unei masini – vor scrie unele ziare. Faptul n-a fost uitat. A doua zi, telefonul instalat intre biroul ministrului Justitiei si cabinetul directorului F.B.I. inceta sa mai functioneze…

Supraveghere, anchete, santaj

Nu este de mirare ca, intre dosarele secrete ale lui J. Edgar Hoover, fratii Kennedy si presedintele indeosebi ocupa un loc aparte. In iulie 1960, J.F.K. era inca senator de Massachussetts si pe cale de a primi investitura partidului sau, dar analistii F.B.I. trimiteau directorului un raport de noua pagini: „Precum stiti, afirmatii despre activitati imorale din partea senatorului Kennedy au mai fost raportate F.B.I.-ului de-a lungul anilor… ”

Surprinzator, J. Edgar Hoover insusi cerea asemenea rapoarte ramase secrete, dar pe care le-ar fi putut oricand utiliza in santaj, cum a si incercat.

jfk and mm

J.F.K. si Marilyn Monroe

Puterea lui sporea in acest fel, de fiecare data. In iunie 1958, directorul scria unui agent: „Apreciez in mod deosebit faptul de a-mi fi adus in atentie asemenea detalii interesante”. Alta data, in octombrie 1965, multumea altui agent pentru a-l fi  „sfatuit asupra activitatilor imorale existente in unele cercuri din Washington, D.C.”. Hoover – comenta revista <<U.S. News and World Report>> – a folosit uneori aceste „detalii interesante” pentru a patrunde in cercurile puterii.

Francis Biddie, ministru al Justitiei in timpul administratiei Roosevelt, isi amintea mai tarziu cum Hoover il coplesea cu  „detalii intime” cu colegii sai de cabinet. Mai tarziu, cand Johnson se afla la Casa Alba, Hoover i-a trimis ceea ce oficialii descriu de atunci drept transcrieri ale inregistrarilor convorbirilor liderului populatiei de culoare Martin Luther King jr. in mai multe camere de hotel.

Despre supravegherea si inregistrarea convorbirilor lui Martin Luther King jr. s-a aflat inca din anii ’70. In 1976, David Wise publicase o carte,  „The American Police State”, in care analiza pe larg raporturile F.B.I.-ului cu miscarea pentru drepturile civile. „In cele din urma  – scria Wise –  esti obligat la concluzia ca Hoover era rasist. Hoover l-a atacat pe King pentru ca era negru si puternic si pentru ca puterea sa sporea mereu. Cine ar fi putut spune ce se va intampla daca negrii din America se vor mobiliza in jurul unui astfel de lider ?”

King trebuia, potrivit lui Hoover, discreditat, inlaturat, distrus prin toate mijloacele. I s-au inregistrat convorbirile telefonice; locuinta, camerele de hotel in care se oprea in multele sale peregrinari, chiar si o biserica din Alabama au fost supravegheate. S-a oferit presei transcrierea unor benzi de magnetofon care ar fi pus la indoiala moralitatea pastorului King; presa a refuzat s-o publice. Aceleasi benzi au fost trimise sotiei lui King. F.B.I.-ul miza pe faptul ca liderul populatiei de culoare care tinea la reputatia sa, amenintat cu dezvaluirea unor presupuse secrete personale, chiar neadevarate, s-ar fi intimidat. Nici aceasta tactica n-a dat rezultate.

Martin Luther King jr.

Martin Luther King jr.

Cand, dupa 1964, King urma sa-l viziteze pe Papa Paul al VI-lea, John Manlon, seful F.B.I. din New York, a incercat sa-l convinga pe cardinalul Spellman sa impiedice audienta la Papa. King a plecat, totusi, si s-a intalnit cu Papa. „Sunt uluit…”, nota Hoover pe raportul ce i-a fost trimis…

Dosarele secrete aduse la lumina in 1983 arata ca asemenea metode s-au aflat in panoplia preocuparilor lui Hoover inca inaintea ultimului razboi mondial, cand aproape nimeni nu-i contesta capacitatea si nu-l dorea inlaturat din functie. Sumner Welles a ajuns subsecretar de stat in 1937 si a demisionat in 1943, declarand ca sanatatea proasta a sotiei il impiedica sa-si continuie activitatea. Dosarele secrete ale lui Hoover arata ca Welles era urmarit pentru probleme de morala si, desi presedintele se aratase neimpresionat de cercetarile directorului, dorind sa-l mentina in functie pe subsecretar, Hoover ii pusese la curent si pe oponentii lui Welles, care se pregateau sa actioneze. Guvernul nu avea nevoie de o criza in plin razboi, si Welles a fost nevoit sa se retraga.

Cand Harry Truman a preluat presedentia, in aprilie 1945, i-a cerut lui Hoover sa spioneze mai multe persoane pe care le banuia stanjenitoare. Edward Prichard jr., un avocat de 30 de ani, era principalul asistent al lui Fred Vinson, care conducea Biroul de mobilizare pentru razboi si a devenit apoi ministru de finante. Nu se spune de ce i-au fost inregistrate convorbirile, dar se pare ca motivul era un anume dispret afisat de acesta fata de oamenii lui Truman. Cand prichard a parasit Administratia, in anul urmator, inregistrarile au incetat. „Toata treaba asta era cu totul ilegala !”, declara astazi Prichard.

Alta personalitate spionata a fost lobby-istul Thomas Corcoran, unul dintre cei mai inflienti avocati din Washington. Truman se temea de el si isi va folosi relatiile pentru a pune piedici masurilor sale. In 1945, Truman ceruse ministrului Justitiei, Tom Clark, sa autorizeze supravegherea pentru a fi sigur ca „activitatile lui Corcoran nu se interfereaza cu acelea ale guvernului”. Inregistrarile au continuat pana in 1948, cand Corcoran a spus unui interlocutor: „Ai grija ce vorbesti la telefonul asta ! Ai grija ! E inregistrat ! O sa te sun eu mai tarziu de la un alt telefon, de acord ?”

Se pare ca aceste inregistrari si sprijinul acordat pentru inlaturarea unor persoane stanjenitoare au fost esentiale pentru mentinerea lui Hoover in functie: Truman ar fi vrut, initial, sa-i gaseasca un inlocuitor.

Dosarele secrete ale lui Hoover confirma un fapt banuit: anume ca relatia cea mai stransa a acestuia a fost cu presedintele Lyndon Johnson. Hoover ii furniza presedintelui date obtinute din inregistrari (ilegale) ale convorbirilor unor congresmeni, iar acestuia ii placea sa aranjeze un vraf de dosare ale F.B.I.-ului pe biroul sau, atunci cand dorea sa convinga vreun congresmen vulnerabil in directia dorita de el. Dar presedintele arata multa precautie si nu dorea ca tipul de relatie stabilit sa fie  facut public. In 1966, a cerut ajutoarelor sale sa instruiasca F.B.I.-ul sa raspunda cererilor privin  „probleme extrem de secrete” venite din partea Casei Albe,  cu memorandumuri  „oarbe” – adica rapoarte pe care nu se indica sursa, scrise pe hartie fara vreo particularitate.

hoover_si_johnson

J. Edgar Hoover si presedintele Lyndon Johnson

Lyndon Johnson cerea F.B.I.-ului informatii si despre oamenii politici. In 1962, reprezentantul din Florida, William Cramer, ameninta cu procedura  „impeachement” (punerea sub acuzare) a vicepresedintelui, datorita legaturilor acestuia cu Billie Sol Estes, un afacerist din Texas, inchis mai tarziu pentru frauda. Un adjunct al lui Johnson a cerut F.B.I.-ului o ancheta asupra lui Cramer, pe care Biroul a refuzat-o, intrucat scandalul ar fi fost enorm, daca s-ar fi auzit ca cererea apartine vicepresedintelui. Si totusi, ancheta s-a facut, deoarece s-a gasit cine s-o propuna: lobby-istul Thomas Corcoran (acelasi care fusese suspectat cu aproape doua decenii in urma), un prieten apropiat al lui Johnson. Dar chiar si atunci, J. Edgar Hoover a aratat multa prudenta si scria pe unul din rapoarte: „Sunt de acord (cu sugestia unui agent). Cred ca trebuie sa ramanem complet in afara chestiei asteia.”

Indiferent cine solicita actiunea si impotriva era indreptata, dosarele confidentiale dezvaluie, in toata amploarea ei, faţa nevazuta a lumii politice americane: fuga dupa putere si mentinerea prin orice mijloace a pozitiilor dobandite, coruptie, santaj, presiuni asupra si intimidari ale adversrilor, crearea de mituri destinate alegatorului credul, dar in spatele carorase ascundeau adeseori indiferenta fata de problemele publice si preocuparea exclusiva pentru propria persoana.

… 7 000 de pagini de documente. Secretele pe care Hoover le-a aflat si niciodata nu le-a dezvaluit sunt numeroase. Unele au iesit astfel la iveala. Despre altele se crede ca nici chiar in dosarele confidentiale ale directorului nu vor fi gasite informatii. Evenimentele petrecute la Dallas, in noiembrie 1963, sunt exemplul cel mai grav.

N-au fost aduse la lumina, chiar trunchiate, decat 7 000 de pagini. Exista alte 10 000 de pagini inca inchise in safe-uri. Probabil va trebui sa mai treaca multe decenii pana sa stim ce contin…

Stelian Turlea,

Din dosarele secrete ale lui J. Edgar Hoover

Citeste si: Afacerea Watergate

 

Afacerea Watergate

watergate

Hotelul Watergate, Washington

In dimineata de 17 iunie 1972, intr-o sambata, s-a aflat ca cinci persoane, care purtau asupra lor echipament fotografic si electronic, au fost arestate la sediul Partidului Democrat din Washington. Parea o spargere fara insemnatate, dar cum si despre acestea se scrie in ziarele americane, indeosebi locale, ahtiate dupa stiri de senzatie si de scandal, doi reporteri au fost indemnati sa afle amanunte si sa pregateasca un articol pentru urmatorul numar al ziarului „The Washington Post”.

Informatiile care incepeau sa starneasca interes au aparut chiar in acea zi. Nu era vorba de sediul partidului, ci de hotelul Watergate, unde se afla statul major al Comitetului National Democrat si unde urma sa se desfasoare Conventia Partidului Democrat. Aparatura descoperita asupra celor cinci era prea sofisticata pentru a nu sugera faptul ca se intentiona instalarea unor microfoane in cladirea unde aveau sa se intruneasca democratii. Cand sunt interogati de judecator, se descopera ca unul dintre cei arestati, James McCord, ar fi fost  „consultant in probleme de securitate” pentru C.I.A.; iar ceilalti patru, toti din Miami – Bernard L. Barker, Frank A. Sturgis, Virgilio Gonzales, Eugenio martinez – pareau a fi intretinut, si ei, legaturi cu C.I.A.

Asa a inceput „Afacerea Watergate”, dintr-o spargere care parea sa-i plictiseasca pe reporteri in prima zi, dar care, ulterior, s-a dovedit a fi fost inceputul celui mai mare scandal care a zguduit America si care nu s-a incheiat decat doi ani mai tarziu, cu demisia presedintelui.

Cei doi reporteri erau Bob Woodward, 29 de ani, si Carl Bernstein, 28 de ani. Nu se cunosteau decat din vedere. Nu mai lucrasera impreuna. Se deosebeau enorm unul de celalalt.

woodward-and-bernstein-young

Carl Bernstein si Bob Woodward (dreapta)

Woodward vota cu republicanii, studiase la Yale, inclina spre un comportament si imbracaminte mai conservatoare, se gandise sa devina avocat si nu lucra la „Washington Post” decat de un an. Nu scrisese decat despre istorii locale lipsite de importanta majora, era socotit tenace, bun pentru interviuri, dar redactor mediocru.

Bernstein renuntase la colegiu, incepuse sa lucreze la ziare de la 16 ani, la 19 era reporter, din 1966 facea parte din echipa lui  „Washington Post”. Purta plete, se imbraca neglijent, era un sprijinitor al democratilor liberali. Avea fler pentru descoperirea surselor, uneori trebuia impins sa lucreze, dar scria mai bine decat Woodward.

Dupa desfasurarea Conventiei Partidului Democrat, celor doi reporteri li s-a cerut sa se ocupe in continuare de implicatiile spargerii de la hotelul Watergate, din ce in ce mai tenebroase si vizand personalitati importante ale Partidului Republican. Dezmintirile curgeau lant, dar reporterii continuau sa investigheze si sa publice amanuntele descoperite. Cu timpul li s-au alaturat alte publicatii – revistele  „Time” si  „Newsweek”, ziarele  „The New York Times”, „Los Angeles Times” s.a. – dar criticat de Casa Alba si de administratie in general, indeosebi cand faptele dezvaluite devenisera fierbinti, era numai  „The Washington Post”. Dupa zece luni de dezmintiri si acuzatii, secretarul de presa al Casei Albe cerea scuze in mod oficial celor doi reporteri, iar reportajele lor erau incununate cu multe premii.

Utilizand relatarile din acea perioada ale revistelor  „Time”,  „Newsweek”,  „U.S. News & World Report”, precum si istorisirea celor doi ziaristi, in cartea  „All The President’s Men” (Toti oamenii presedintelui), vom prezenta in ce a constat  „scandalul Watergate” si principalele lui etape.

O SPARGERE MAI PUTIN OBISNUITA

Hotelul Watergate e un mare complex, cu apartamente costisitoare, situat pe malul Potomacului, in chiar centrul capitalei federale. Politicieni republicani care dispuneau de putere in cadrul administratiei republicane, in acel an 1972, fusesera printre oaspetii obisnuiti ai hotelului.

„Cinci barbati, despre unul spunandu-se ca este un fost functionar al Agentiei Centrale de investigatii – scriau Woodward si Bernstein in primul lor articol – au fost arestati ieri la orele 2.30 a.m. in ceea ce autoritatile descriu drept un complot executat cu minutiozitate pentu a instala microfoane in birourile Comitetului National Democrat din oras… N-a existat o explicatie imediata in legatura cu motivul pentru care cei cinci ar fi vrut sa instaleze microfoane in birourile comitetului, si nici in legatura cu faptul daca lucrau sau nu pentru vreun particular sau vreo organizatie.”

3396524_orig

Primul articol despre scandalul Watergate al reporterilor Washington Post, Bob Woodword si Carl Bernstein

Numai cateva ore mai tarziu, o stire transisa de agentia  „Associated Press” afirma ca James McCord ar fi fost coordonator in probleme de securitate pentru Comitetul pentru Realegerea Presedintelui (C.R.P.), organism republican infiintat cu cateva luni mai inainte si care, desfasurand o ampla campanie pe intreg teritoriul Statelor Unite, promova interesele partidului de a-l mentine pe Richard Nixon la Casa Alba pentru inca un mandat. Directorul comitetului era John Mitchell, 58 de ani, unul dintre cei mai apropiati confidenti politici ai presedintelui, ministru al justitiei intre 1969 si inceputul lui 1972; renuntase la portofoliu pentru a conduce C.R.P. Indata dupa stirea agentiei, Mitchell facea o declaratie: „Persoana implicata este proprietarul unei agentii particulare de securitate care a fost utilizata de comitetul nostru cu luni in urma pentru a ne sprijini la instalarea sistemului nostru de securitate… Dorim sa subliniem ca acest om si ceilalti implicati nu operau nici in contul nostru, nici cu consimtamantul nostru. Nu exista loc, in campania noastra sau in procesul nostru electoral, pentru acest tip de activitate, nu-l vom permite sau trece cu vederea.”

Insa lucrurile aveau sa se complice din primul moment. Doi dintre cei arestati aveau asupra lor agende cu numarul de telefon al unui oarecare Howard E. Hunt, in dreptul caruia era notat  „W. House” si  „W. H.” (White House – Casa Alba). Bob Woodward a telefonat la numarul indicat: l-a cerut pe Howard Hunt. Operatoarea i-a facut legatura. Nici un raspuns. Woodward era pe cale sa inchida, cand operatoarea a revenit. „Eista un alt loc unde poate fi, a spus ea, in biroul d-lui Colson.”

„D-l Hunt nu-i aici acuma,” i-a spus lui Woodward secretara lui Colson, si i-a dat numarul de telefon al unei firme din Washington, „Robert R. Mullen and Company”, unde ea spunea ca Hunt lucreaza ca redactor.

Woodward s-a indreptat spre sectorul national la capatul de est al sectiei de stiri si a intrebat cine era Colson. Charles W. Colson, i s-a raspuns, e consilier special al presedintelui Statelor Unite.

Woodward a sunat din nou la Casa Alba si a intrebat o functionara de la biroul personal daca Howard Hunt se afla pe listele de plata. I s-a raspuns ca va verifica. dupa cateva momente, functionara i-a spus ca Howard Hunt era consultant pentru Colson.

Woodward a sunat la firma Mullen si l-a cerut pe Howard Hunt.

„Aici e Howard Hunt,” i-a raspuns vocea.

Woodward s-a prezentat.

„Da ? Care-i problema ?”. Hunt parea nerabdator.

Woodward l-a intrebat de ce numele si numarul sau de telefon erau in agendele a doi dintre barbatii arestati la Watergate.

„Dumnezeule !”, a spus Howard Hunt. Apoi, a adaugat repede: „Avand in vedere ca problema urmeaza a fi judecata, nu am nici un comentariu de facut”, si a inchis telefonul. Mai tarziu, Woodward a aflat ca si Hunt a lucrat pentru C.I.A.

Titlul articolului publicat dupa aceea de  „The Washington Post”: „Consultant al Casei Albe, legat de suspectii instalarii de microfoane.” Ronald Ziegler, secretarul de presa prezidential, declara (19 iunie) ca incidentul („o spargere de mana a treia”) nu merita comentariile Casei Albe.

Nixon

FONDURILE  SECRETE

James McCord nu putea fi, insa, angajat de un functionar oarecare, fara stirea lui John Mitchell. Toti oamenii contactati de Woodward si Bernstein spuneau acelasi lucru. Iar aproape toti cei care aveau functii de raspundere in cadrul C.R.P. facusera parte, intr-o forma sau alta, din administratie (guvern sau personalul Casei Albe). Trei zile dupa Ziegler, la 22 iunie, presedintele Richard Nixon face primul sau comentariu public: „Casa Alba nu a avut nici un amestec in acest incident”. Dupa noua zile, John Mitchell demisioneaza, explicand ca a facut-o la insistentele sotiei.

In luna iulie, ziarul  „Newsday” publica stirea ca fostul functionar al Casei Albe, G. Gordon Liddy, care lucra in calitate de consilier pentru C.R.P., fusese concediat de Mitchell pentru ca refuzase sa raspunda intrebarilor F.B.I.-ului in legatura cu Watergate. Pana in decembrie 1971, Liddy facuse parte din personalul lui John Ehrlichman, principalul asistent al presedintelui pentru problemele interne. „The New York Times” scrie despre existenta unui mare numar de legaturi telefonice intre Bernard Barker (unul dintre cei patru arestati, originar din Miami) si Gordon Liddy, la sediul C.R.P.

Care era rostul acestor telefoane ?

Se descoperise ca, in contul bancar al lui Barker, soseau sume mari din Mexic. Carl Bernstein pleaca la Miami, afla ca suma depaseste 100 000 de dolari, dar mai afla si ca in contul bancar al lui Barker fusese depus un cec ce parea a fi fost destinat campaniei pentru realegerea lui Richard Nixon.

In ce fel ajunsese acolo ?

Incetul cu incetul, cei doi reporteri inteleg stratagema la care recursese Maurice Stans, presedintele financiar al C.R.P. Stans, 65 de ani, se alaturase Administratiei Nixon in 1969, ca ministru al comertului. Propunand cote la importuri, controale ale poluarii mai putin aspre si, in general, standarde mai putin rigide ale protectiei consumatorului, Stans si-a atras simpatia oamenilor de afaceri. In 1972, cand a parasit ministerul pentru a lucra la C.R.P., i-a sfatuit sa ofere largi contributii la campanie.

La 7 aprilie intrase, insa, in vigoare o lege care limita donatiile si cerea ca toate cheltuielie unei campanii sa fie inregistrate. „Cu putin inainte de 7 aprilie, ultima zi in care contributii anonime puteau fi acceptate legal – scriu Woodward si Bernstein-, Stans a mers intr-o campanie de strangere de fonduri prin statele din sud-vest. Daca democratii erau reticenti in a contribui la campania unui republican, Stans ii asigura ca anonimatul le era absolut asigurat, transferand contributiile lor prin intermediul unui om de afaceri mexican.” Acelasi lucru avea sa se intample si cu corporatiile. Singura dovada avea sa fie pastrata la Washington, de catre Stans insusi, doar pentru ca, la nevoie, sa nu fie uitat cel ce contribuise. Trecusera astfel granita in folosul C.R.P…. 750 000 de dolari. Dar existenta unui fond secret din care fusesera platiti cei de la Watergate era inca departe de a fi fost dovedita.

 fonduri secrete

O noua conferinta de presa prezidentiala, la 29 august, are loc la trei zile dupa ce Richard Nixon este desemnat candidat. „Pot spune categoric ca aceasta investigatie (pe care ar fi desfasurat-o Casa Alba) indica faptul ca nimeni din personalul Casei Albe, nimeni din aceasta Administratie, angajat in prezent, n-a fost amestecat in acest foarte bizar incident.”

Carl Bernstein reuseste sa ajunga la una din secretarele lui Maurice Stans. Toti functionarii Comitetului pentru Realegerea Presedintelui sau functionarii Casei Albe pe care reporterii ii intalnisera refuzau sa faca declaratii de orice fel, chiar si atunci cand li se garanta anonimatul; se aratau etrem de prevazatori si manifestau teama chiar si pentru simplul fapt de a fi vazuti in compania reporterilor. La fel s-a intamplat si cu secretara lui Stans, dar Bernstein reuseste sa obtina de la ea o afirmatie care il pune pe ganduri: „Sunt o multime de lucruri gresite si o multime de rele la Comitet. Am fost chemata in fata Marelui Juriu la inceputul (afacerii), dar nimeni nu stia ce intrebari sa puna. Oamenii ii mintisera deja… Hugh Sloan este mielul sacrificat. Sotia sa era pe cale sa-l paraseasca, daca nu facea ceea ce este corect. A parasit C.R.P. pentru ca a vazut asta (raul)  si n-a vrut nici o parte din el. Nu stiam inainte de 17 iunie, dar am analizat faptele si, la 19 iunie, ne-am dat seama ce se petrece.” (Hugh Sloan, 31 de ani, fusese un asistent al lui Bob Halderman – seful personalului Casei Albe -, apoi trezorier al C.R.P.). Trebuia contactat Hugh Sloan.

La 15 septembrie, un mare juriu i-a pus sub acuzare pe cei cinci arestati la hotelul Watergate, pe Howard Hunt si Gordon Liddy. Avea sa urmeze procesul.

Hunt fusese angajat de Charles Colson, in anul anterior, pentru a se ocupa de „misiuni speciale” privind securitatea interna. Primea o suta de dolari pe zi. Liddy a fost angajat de Egil Kroch, care conducea grupul respectiv, intitulat  „White House Special Investigation Unit” (Grupul special de investigatii al Casei Albe). Prima operatiune in care s-au angajat a fost o incercare de discreditare a lui Daniel Ellsberg ( cel care, se afirma, oferise ziarelor documente secrete ale Pentagonului) si spargerea la psihiatrul acestuia, pentru a se obtine documente compromitatoare. Cu acordul Casei Albe, Hunt solicitase pentru operatiunile sale sprijinul Agentiei Centrale de Informatii: aparatura de supraveghere si fotografiere, acte false s.a. Hunt si-a creat o echipa din oameni care lucrasera cu C.I.A., in special in proiecte absurde de interventie in Cuba.

INTALNIRI INTR-UN GARAJ SUBTERAN

Woodward – povestesc reporterii – avea o sursa in ramura executiva, cu acces atat la informatii privind C.R.P., cat si la Casa Alba. Identitatea sa nu era stiuta de nimeni. Putea fi contactat numai in situatii foarte importante. Woodward ii promisese ca nu-i va dezvalui niciodata numele, nici pozitia. Mai tarziu a fost de acord sa nu-l citeze niciodata, nici ca sursa anonima. Discutiile lor nu trebuiau decat sa confirme informatiile obtinute in alta parte si sa le adauge perspectiva.

In termeni gazetaresti, aceasta inseamna ca discutiile lor erau  <<deep background>> (fundament solid). Woodward i-a explicat, intr-o zi, lui Howard Simons, redactorul sef, aranjamentul la care ajunsese. Si-a numit sursa  „prietenul meu”, dar Simons l-a botezat  „Deep Throat” (gatlej adanc).

La inceput, Woodward si Deep Throat discutau la telefon, dar, pe masura ce tensiunea in Afacerea Watergate sporea, crestea si nervozitatea lui Deep Throat. Nu mai voia sa vorbeasca la telefon, nu voia sa se foloseasca de telefon nici macar pentru aranjarea intalnirilor. Au stabilit un cod. Cand Woodward avea o cerere urgenta, trebuia sa miste un ghiveci de flori din balcon, in partea din spate. Aveau sa se intalneasca in noaptea urmatoare intr-un garaj subteran dinainte stabilit. Schimband doua sau mai multe taxiuri pana la garaj, trebuia sa fie sigur ca nu este urmarit.

 garaj subteran

Daca Deep Throat dorea o intalnire, ceea ce se intampla mai rar, procedeul era altul. In fiecare dimineata, woodward trebuia sa caute in pagina 20 a ziarului „New York Times” pe care il primea acasa. Daca i se cerea o intalnire, numarul paginii era incercuit iar limbile unui ceas indicau ora. Woodward n-a stiut niciodata cum ajungea Deep Throat la ziarul care ii era adus acasa.

Pozitia lui Deep Throat in ramura executiva era extrem de buna. Nu i-a spus niciodata lui Woodward ceva incorect. El i-a spus lui Woodward, la 19 iunie, ca Howard Hunt era, categoric, implicat in Watergate. In timpul verii, el i-a spus lui Woodward ca F.B.I.-ul doreste foarte mult sa stie de unde isi obtine ziarul informatiile. credea ca Bernstein si Woodward pot fi urmariti, si i-a avertizat in legatura cu folosirea telefoanelor lor. Dar nici chiar F.B.I.-ul nu intelegea ce se intampla.

 In primavara anului urmator avea sa se afle ca, la toate interogatoriile F.B.I.-ului in Afacerea Watergate, L. Patrick Gray, directorul in exercitiu al Biroului, permisese participarea consilierului prezidential John Dean, el insusi implicat mai tarziu in scandal ! „Time” stabilea o legatura intre Gray si presedinte – se intalnisera in 1947, Gray contribuise la campania electorala din 1968, lucrase apoi la Departamentul Sanatatii si fusese un asistent al ministrului justitiei, John Mitchell, inaine de a deveni adjunctul lui J. Edgar Hoover, directorul F.B.I. Se parea ca F.B.I. nu actionase impartial in investigarea Afacerii Watergate.

ȚINEȚI  RÂNDURILE

 Dupa punerea sub acuzatie a celor sapte,  „The Washington Post” afla ca fondurile pentru operatiunea Watergate fusesera controlate de John Mitchell si erau tinute intr-un cont special al C.R.P.; ca Jeb Stuart Margruder (38 de ani, fost ajutor al lui Haldeman si director adjunct al comunicatiilor Casei Albe, apoi director adjunct al campaniei C.R.P.) si Herbert Porter (fost ajutor al lui Haldeman, director al programelor in cadrul C.R.P.) primisera cel putin 50 000 de dolari din fondul lui Stans, utilizati, pecat se pare, in scopuri ilegale. Sursele oficiale neaga acuzatiile.

Hugh Sloan, pe care reporterii aveau sa-l intalneasca in mai multe randuri, refuza sa faca declaratii, dar ii lasa sa inteleaga faptul ca lucrurile erau chiar mai grave decat descoperisera ei. „Nu ni s-a spus niciodata  <<Nu vorbiti>> – precizeaza Sloan. Dar mesajul era limpede. Se spunea intotdeauna <<Tineti randurile!>> sau <<Tineti vasul la suprafata>>.”

Van Shumway, purtatorul de cuvant al C.R.P., reactioneaza: „Sursele lui  <<Washington Post>> sunt o fantana de informatii eronate.”

 La o noua intalnire, catre sfarsitul lui septembrie, dupa ce i se nascuse o fetita, Sloan pare mai relaxat. Recunoaste ca „Stans n-a autorizat eliberarea unor fonduri decat dupa ce a primit asigurari de la managerii politici ai campaniei ca doresc sa se faca acele plati”.

Cine erau acei manageri politici ?

„Lui Sloan nu-i convenea intrebarea. Era destul sa se stie ca Stans n-a actionat din proprie initiativa”, a spus el.

Woodward a prins firul. Cu alte cuvinte, un grup de oameni din sfera politica a campaniei avea autoritatea ultima de a face plati din fondul secret ?

„Asa era, a spus Sloan, dar nu doreste sa mearga mai departe.”

WATERGATE-NIXON-COMMENT83-600x477

Mai tarziu, Sloan spune reporterilor ca cinci persoane aveau autoritate asupra fondului secret, doi dintre ei fiind Mitchell si Stans. „La inceput, Mitchell era singura persoana care autoriza cheltuielile. Mai tarziu, autoritatea a fost trecuta altora, printre acestia – Magruder.”

„Celelalte doua persoane persoane autorizate sa aprobe platile erau membrii ai personalului Casei Albe ?” intreaba reporterii.

„Numai unul, raspunde Sloan. Celalalt nu era un oficial nici in campanie, nici in Administratie si nu era din Washington.”

Reporterii banuiesc ca ar putea fi vorba de Bob Haldeman, seful personalului Casei Albe, unul dintre cei mai puternici membrii ai Administratiei. Sloan refuza sa confirme. Despre cea de-a cincea persoana, reporterii au lansat la intamplare numele lui Herbert Kalmbach, 51 de ani, avocatul personal al presedintelui. Sloan pare surprins, dar refuza sa comenteze.

Cand articolul care il implica pe John Mitchell  (drept unul dintre cei care autorizau platile ilegale) este publicat, urmeaza o noua dezmintire a autoritatilor. Cand i se citeste articolul lui Mitchell, acesta exclama, uluit, la fiecare fraza: „Jeeeeesus !”. „O sa facem o poveste cu voi toti”, ameninta el. Si amenintarea a fost publicata de ziar.

Catre sfarsitul lunii septembrie aparea limpede ca  „spargerea” de la hotelul Watergate avea prea putin sens in sine, mai cu seama ca se petrecea intr-o perioada in care campania lui Nixon se arata foarte puternica. Dar, daca ar fi fost parte din ceva mai cuprinzator, atunci avea sens  – considera Bernstein. Existau dovezi ale unei scheme mai largi, desi informatiile erau disparate: incercarea de a instala microfoane in statul major al lui McGovern (candidatul democrat la alegerile prezidentiale din 1972); interventia lui Hunt asupra vietii particulare a senatorului Edward Kennedy; investigatia lui McCord asupra ziaristului Jack Anderson; tentativa lui Baldwin (care lucra si el la C.R.P.) de a se infiltra in organizatia  „Veteranii din Vietnam impotriva Razboiului”; investigatiile lui Hunt asupra stirilor difuzate de mijloacele de informatii.

Se descopera alta pista – Donald Segretti, din Los angeles, aflat deja in cercetarile Departamentului Justitiei. Se stabileste o legatura intre Segretti si Dwight Chapin, 31 de ani, asistent adjunct al presedintelui, raspunzator de programul intalnirilor prezidentiale. (Chapin, Zigler, Haldeman si altii lucrasera  de multi ani impreuna in California). Reporterii afla ca Segretti ceruse unui numar de trei colegi sa faca spionaj politic in numele campaniei pentru realegerea presedintelui. De la o sursa din cadrul Departamentului Justitiei se afla ca sunt banuite persoane  „mai inalte decat John Mitchell”.

S-a scris mult despre practicile oneroase din acea vreme, in care au fost implicate Agentia Centrala de Informatii, Biroul Federal de Investigatii si alte organizatii de spionaj intern sau extern. George McGovern era candidat al Partidului Democrat la alegerile din 1972, condamna politica Administratiei Republicane fata de Indochina si se pronunta pentru retragerea imediata a trupelor americane din Vietnam. Tinerii si liberalii americani ii acordau tot sprijinul si administratia se temea de un posibil esec electoral. Senatorul Edward Kennedy se situa pe pozitii similare si, in plus, era o tinta mai veche a republicanilor care, convinsi ca acesta ar atrage mari mase de tineri alegatori de partea sa, il supravegheau atent si cautau sa-l discrediteze.

demonstratie demitere Nixon

Jack Anderson era un ziarist care dezvaluise mai multe afaceri ilegale, intre care sprijinul financiar acordat republicanilor de mari concerne, pentru avantaje ulterioare. Scandalul din 1972 privind mita data de I.T.T. a inceput prin dezvaluiri ale lui Anderson. Tot la inceputul anilor ’70, provocasera un mare scandal  „Dosarele Pentagonului”, publicate la inceput de catre  „New York Times”, apoi si de alte ziare. Daniel Ellsberg, despre care se afirma ca ar fi oferit presei o copie a documentelor, a fost urmarit de F.B.I. si de C.I.A., iar fostii membrii ai C.I.A. au recurs la o spargere la psihiatrul lui Ellsberg din Los Angeles, in speranta ca vor obtine date compromitatoare. Spargerea a fost un esec, iar Ellsberg, desi adus in fata justitiei, a fost achitat.

„O COLECTIE DE ABSURDITATI” ?

Woodward solicita o noua intrevedere cu Deep Throat. Acesta accepta ca presupunerile reporterilor privind implicatiile foarte inalte in afacerea Watergate erau corecte. „Mitchell a fost amestecat”. Cat de mult – doar el stia. „Amintiti-va ce va spun. Totul este legat, nimic nu este independent”. Chiar si infiltrarile in randurile Partidului Democrat. Existau patru grupuri de infiltrari clandestine, cel al lui Howard Hunt era doar unul dintre ele. „Grupul lui Hunt ii raporta lui Colson, care se poate sa nu fi stiut despre instalarea de microfoane. Dar primea informatii zilnice in legatura cu activitatile.” (In primavara urmatoare, chiar presedintele insusi avea sa confirme existenta a patru operatiuni  „din motive de securitate interna”, doua incepute in primii doi ani ai guvernarii). Daca vor sa afle intreg adevarul  – insista Deep Throat -, reporterii trebuie sa se concentreze si asupra altor actiuni, sa nu se limiteze la spargerea de la statul major al Partidului Democrat. „Departamentul Justitiei si F.B.I.-ul stiu despre ele, chiar daca nu le-au urmarit.”

Acele  „alte actiuni” au inceput sa iasa la suprafata. Mai intai, episodul  „Canuck Letter” (scrisoarea despre locuitorii  „canuck” – numele batjocoritor al descendentilor francezi din Noua Anglie). In luna februarie 1972, cand senatorul democrat Edmund Muskie isi incepea campania prezidentiala, un ziar de dreapta publica o scrisoare in care senatorul era acuzat ca si-a batut joc de populatia franco-americana. Muskie neaga, dar pierde sprijnul alegatorilor. Cei doi reporteri descopera ca scrisoarea era un fals, intocmit de Ken Clawson, directorul adjunct al comunicatiilor Casei Albe (fost ziarist la „Washington Post” !). Casa Alba il socotea pe Muskie adversarul cel mai serios si il dorea scos din cursa de la inceput. Se mai afla despre alte scrisori false, depre declaratii eronate, despre actiuni provocatoare. Cei doi publica un articol de 65 de paragrafe.

Van Shumway declara din nou: „Articolul din  <<Post>> nu e numai fictiune, dar si o colectie de absurditati.”

Segretti impartea o firma din Los Angeles cu un alt avocat, Larry Young. Acesta ii relateaza lui Bernstein despre o legatura intre Segretti si Hunt. Reporterii nu se gandisera ca operatiunile de spionaj politic ale lui Segretti ar fi putut fi legate de acelea ale lui Hunt. „Segretti mi-a spus – continua Young – ca era platit dintr-un fond al unui avocat aflat sus in ierarhie, prieten cu presedintele, al carui nume trebuia tinut secret. Alta data, mi-a spus ca avocatul locuia in zona Newport Beach”. Un singur om cumula aceste caracteristici  – Herbert Kalmbach, 51 de ani, presedintele financiar adjunct al C.R.P. (pana la 7 aprilie), avocatul personal al lui Nixon, Mitchell, Stans, Magruder… Ramanea a cincea persoana care autoriza platile ilegale. Dar Segretti fusese contactat de Chapin. Alta sursa spune reporterilor: „Daca Chapin are de-a face cu chestia asta, asta inseamna Haldeman. El face doar ceea ce ii spun doi oameni: Haldeman si Nixon.”

Indata dupa aceste dezvaluiri, John Ehrlichman apare intr-un interviu al retelei de televiziune A.B.C. Concluzia reporterilor: „Ehrlichman era probabil singurul inalt consilier al Casei Albe suficient de nepatat in Afacerea Watergate pentru a fi aratat in siguranta in fata camerelor de luat vederi”.

toate urmele duc la Casa Alba

Toate urmele duc la Casa Alba…

Desi revista  „Time” publica stiri la fel de defavorabile Casei Albe, Ronald Ziegler ataca din nou, la 16 octombrie, ziarul  „Washington Post”. Iar Clark McGregor, director al campaniei C.R.P., afirma in aceiasi zi: „Folosind insinuari, zvonuri de mana a treia, acuzatii nefondate, surse anonime si titluri senzationale, ziarul a cautat in mod premeditat sa dea aparenta unei legaturi directe intre Casa Alba si Watergate, o acuzatie despre care ziarul stie  – si o jumatate de duzina de investigatii au dovedit-o  – ca este falsa.”

La 19 octombrie, Jeb Magruder declara revistei „Time”:  „Toata povestea asta (Afacerea Watergate) e incheiata, aflati ca nu erau decat sapte persoane care stiau despre Watergate, si numai sapte au fost pusi sub acuzatie de Marele Juriu.”

GAFA

Incet-incet, cei doi reporteri se apropie de tinta cea mare. Desi John Mitchell a fost managerul campaniei lui Nixon din 1972, C.R.P. a fost, in mare masura, creatia lui Bob Haldeman. Cand C.R.P. a luat fiinta, in martie 1971, Haldeman i-a ales pe Jeb Magruder si Hugh Sloan pentru a se ocupa de operatiunile politice si financiare. Dwight Chapin era unul dintre cei in care Haldeman avea cea mai mare incredere. Gordon Strachan, care jucase un rol in angajarea lui Segretti, servea ca legatura intre Haldeman si C.R.P. Cu exceptia lui John Mitchell si a adjunctilor sai, Fred La Rue si Robert Mardin, toti cei care aparusera pana atunci in dezvaluirile Watergate datorau loialitate numai presedintelui si lui Haldeman. Herbert Kalmbach fusese prezentat vicepresedintelui Nixon, in anii ’50, de Haldeman. In rezolvarea problemelor legale personale ale presedintelui, Kalmbach trata indeosebi prin Haldeman. Charles Colson isi incepuse cariera la Casa Alba in 1969, la 37 de ani… Dadea seama lui Haldeman si presedintelui. Mai multi functionari de rang mediu ai Casei Albe i-au asigurat pe Bernstein si Woodward ca existau putine dubii ca operatiunea Segretti-Chapin sa nu fi fost aprobata de Haldeman.

Dar faptul ca Haldeman era a cincea persoana care dispunea de autoritatea asupra fondurilor secrete din care se platisera operatiunile ilegale era si mai greu de dovedit. Haldeman facuse in asa fel incat nici un fir sa nu duca in mod direct la el. Acum, cei doi reporteri comit prima si singura lor gafa, dar una enorma, intarziind investigatiile cu multe luni. Deep Throat, Sloan, un agent F.B.I. si un functionar al Departamentului Justitiei le confirma exactitatea presupunerilor lor. Dar, la 25 octombrie, ei publica un articol in care sustin ca Sloan ar fi vorbit in fata Marelui Juriu despre Haldeman – ceea ce nu era adevarat. La mijloc fusese o neintelegere: Sloan „ar fi vorbit despre Haldeman, daca ar fi fost intrebat”; dar nu fusese. Dezmintirile curg lant. Ronald Ziegler denunta  „jurnalismul josnic, murdar” si dezminte chiar si existenta fondului secret (desi, in ziua urmatoare, McGregor confirma existenta unui fond al C.R.P. pentru operatiuni clandestine, pe care, insa, nu-l numea  „secret”).

Sursele anterioare evita sa-i mai intalneasca pe cei doi ziaristi. Henry Kissinger ii spune doamnei Katherine Graham, proprietara ziarului, ca toata lumea nu avea decat compasiune si simpatie pentru Bob Haldeman.

Acuzatiile impotriva ziarului  „Washington Post” – care ar fi „montat” intreaga afacere pentru a sprijini candidatura lui George McGovern – se intetesc. Bernstein si Woodward trebuiau sa reia totul de la inceput. Aceasta insa, dupa alegerile prezidentiale in care Richard Nixon a obtinut 61 la suta din voturi.

TELEFONUL  SECRET

Cateva saptamani  „Afacerea Watergate” nu mai apare in coloanele ziarului. Cei care inclinau sa accepte dezmintirile oficiale incep sa creada ca ziarul dusese, cu adevarat, o campanie lipsita de onestitate. Bernstein si Woodward muncesc cate 16 ore pe zi, dar nu obtin nici un rezultat. „Era ca si cum am fi vandut abonamente la reviste – isi aminteste Bernstein. Unul din 30 de oameni te va compatimi si va cumpara unul pentru tine.”

Dar, la inceputul lunii decembrie, ziarul publica un interviu cu o fosta secretara a Casei Albe, in legatura cu o linie telefonica speciala a lui Howard Hunt, linie care evita centrala Casei Albe si ale carei note de plata erau dirijate la locuinta secretarei. „Hunt, Liddy si altii inscrisesera telefonul pe numele meu, pentru ca nu doreau nici o legatura cu Casa Alba – din ce motiv, nu stiu.”

fundamentele democratiei

De la acel telefon, Hunt vorbise de mai multe ori cu Barber, la Miami. „Istoria asta deschidea o supapa de presiune”, avea sa afirme Berry Sussman, redactorul pentru Districtul Columbia. „Criticile s-au oprit imediat. Se vedea ca inca nu se aflase totul.” In procesul care se deschide celor sapte, acuzatii isi recunosc indata vinovatia, in afara de Liddy si Mccord, condamnati de juriu.

La 7 februarie 1973, Senatul voteaza, cu 70 – 0, crearea unui comitet special asupra activitatilor campaniei prezidentiale, care sa cerceteze  „Afacerea Watergate” si aspectele legate de ea. Casa Alba isi arata nemultumirea: din comitetul condus de senatorul Sam Ervin Jr. vor face parte atat democratii, cat si republicanii si, mai tarziu, se vor cere casei Albe documente pe care aceasta nu era dornica sa le furnizeze prea lesne.

Odata cu audierile incepute de acest comitet si cu atentia tot mai mare acordata dezvaluirilor care incepeau sa fie surprinzatoare, zilele in care  „Washington Post” domina  „Afacerea Watergate” s-au sfarsit, tot mai multe publicatii reusind sa obtina intaietate asupra desfasurarii evenimentelor.

Se afla ca Gordon Liddy si Howard Hunt facusera parte, inca de la inceputurile Administratiei republicane, dintr-un grup de  „instalatori” cu misiunea de a supraveghea scurgeruile de informatii”.  „Time” publica un prim reportaj detaliat in care descrie modul in care fusesera supravegheate, de catre F.B.I., telefoanele unor ziaristi si ale unor functionari guvernamentali sau ai Casei Albe. Instalarea de telefoane incepuse in 1969 si a continuat pana la 19 iunie 1972, cand Curtea Suprema de Justitie a declarat supravegherea electronica ilegala. Chemat in fata comitetului senatorial, Patrick Gray face cateva dezvaluiri care uluiesc: admite ca a dat unele documente referitoare la Watergate lui John Dean, consilierul prezidential, spune ca avocatul personal al lui Nixon, Kalmbach, a recunoscut ca l-a platit pe Donald Segretti, la indicatiile lui Chapin (inocenta clamata pana atunci de Casa Alba disparea); afirma ca, in unele intrevederi cu F.B.I., John Dean  „probabil” a mintit.

McCORD  VORBESTE

La 23 martie, judecatorul John Sirica, faimos pentru intransigenta sa, impune pedepse aspre celor sapte acuzati in procesul Watergate, dar promite usurarea sentintelor in cazul in care ei ar coopera cu justitia dezvaluind tot ce stiu. Catre sfarsitul lunii, se afla despre o scrisoare a lui James McCord catre judecatorul Sirica, in care acuzatul se ofera sa coopereze. Lucrurile relevate de el sunt de-a dreptul senzationale. La 5 aprilie, declara in fata Marelui Juriu ca Mitchell, Dean si Magruder stiau dinainte despre planurile de instalare de microfoane in hotelul Watergate, discutandu-le inca din februarie 1972, cand Mitcell era ministru al justitiei. Dupa arestarile din 17 iunie – continua McCord – toti cei cinci au continuat sa primeasca plati regulate pentru a nu divulga nimic. Banii – 1 000 de dolari lunar pentru fiecare – erau livrati de doamna Hunt, sotia unuia dintre arestati. (Doamna Hunt murise intr-un accident de avion, la 8 decembrie 1972, si asupra ei se gasisera 10 000 de dolari).

McCord mai afirma ca sumele acestea faceau parte din bugetul Comitetului pentru Realegerea Presedintelui, fapt pe care nu-l putea, insa, dovedi.(Reporterilor de la „Washington Post” , Sloan si Deep Throat le spusesera, cu luni in urma, ca fondul secret continua sa fie folosit si dupa iunie 1972).

Portrait of James McCord

James McCord – scrisoarea sa a declansat o noua faza in Afacerea Warergate

Odata cu dezvaluirile lui James McCord, intregul esafodaj al acoperirilor incepe sa se fisureze si va sfarsi printr-o adevarata degringolada. Multi dintre cei care aveau sa relateze, mai tarziu, depre Afacerea Watergate, sub diverse unghiuri, aveau sa afirme ca McCord a actionat in acel fel in momentul in care i s-a parut ca oamenii Casei Albe vor sa arunce intregul blam asupra Agentiei Centrale de Informatii, prezentand lucrurile drept o operatiune a C.I.A. James Mccord ar fi fost  „indignat” si nu putea sa-si uite fostii colegi Agent special al F.B.I.-ului, apoi lucrator la C.I.A., vreme de doua decenii, James McCord ajunsese in posturi de conducere si, timp de cativa ani, a fost un ofiter important al C.I.A.  in Europa occidentala. Pentru serviciile sale, primise din partea directorului C.I.A., Richard Helms, medalia  „Distinguished Service Award”. A demisionat in august 1970, si-a creat o firma proprie, „McCord Associates”, a fost cooptat de Comitetul pentru Realegerea Presedintelui in toamna lui 1971, dar, in toata aceasta perioada, a continuat sa intretina bune relatii cu Agentia Centrala de Informatii.

Chiar si judecatorul John Sirica – supranumit „John-pedeapsa-maxima”- avea sa fie surprins de scrisoarea lui McCord si, cativa ani mai tarziu, sa insiste asura ei in amintirile sale: „Spre deosebire de ceilalti barbati, acuzati de spargere, McCord nu dorea sa mearga la inchisoare pentru a-i proteja pe cei care aprobasera operatiunea. Cu toate promisiunile Casei Albe ca nu va sta inchis mai mult de un an, el refuza sa accepte acoperirea… El intrevazuse tentativa de a face din C.I.A. tapul ispasitor.”

Scrisoarea lui James McCord a fost de extrema importanta si pentru toti ceilalti despre care se stia, la acea data, ca avusesera vreo legatura cu Afacerea Watergate sau aceia pe care publicul larg inca nu-i stia ca participanti, in vreun fel sau altul, in aceasta afacere. McCord putea spune multe Marelui Juriu, putea dezvalui fapte si nume, putea aduce o alta lumina asupra unor evenimente ramase in umbra.

McCord a sustinut ca Administratia a facut presiuni asupra lui sa se declare vinovat, prin intermediul lui John Caufield, un fost detectiv din New York; Caufield aducea mesajul Casei albe ca i se ofera iertarea (dupa condamnare), daca nu dezvaluie nimic. La 6 aprilie, Dean a dat anchetatorilor cateva informatii care se coroborau, pentru prima oara, cu cele sustinute de McCord. O si mai mare surpriza produc spusele lui Magruder insusi, la 14 aprilie: acesta confirma nu numai intalnirea din februarie 1972, dar adauga faptul ca Liddy le prezentase harti dealiate privind operatiunea de instalare a microfoanelor.

Carl Bernstein s-a adresat, atunci, unuia din prietenii lui John Dean cu care vorbise mai inainte.

„Omul s-a aratat binevoitor cand Bernstein s-a prezentat. Bernstein a decis sa-i faca o propunere:

<<The Washington Post>> a fost foarte aspru cu John Dean, a spus el, dar faptele justificau asta. Acum, cazul se deschide larg. Dean a fost intr-o pozitie unica pentru a intelege intreaga afacere Watergate. Altii din Casa Alba sau din afara ei tinteau in mod evident in el – Ziegler si Magruder – si incercau sa-l discrediteze inainte ca el sa le poata face vreun rau. Daca ziarul stie ceea ce Dean are de spus – daca el ar vorbi reporterilor si daca ei ajungeau la concluzia ca el spune adevarul -, ziarul ar putea sa faca fata atacurilor. Dar numai cu fapte. Reporterii au suficiente surse pentru a verifica afirmatiile sale. Ar fi in avantajul lui Dean. Cu conditia sa nu minta.”

Raportul inexistent

„Prietenul a spus ca Dean respecta modul in care ziarul a scris despre Watergate. Exact de ceea ce aveau nevoie, s-a gandit Bernstein: o aprobare din partea lui Dean.

Dean <<nu gandeste ca ati fi fost nedrepti cu el. Nu exista motiv sa inteleaga ca un atac la persoana. Dar n-a luat nici o masura fara ca cineva sa-i spuna ce sa faca in treaba asta. Nu i-ar placea nimic mai mult decat sa stea de vorba cu voi si sa va spuna intreaga istorie. Dar nu de asta are nevoie acum. Daca va depune vreodata marturie, el trebuie sa fie capabil sa spuna sub juramant ca n-a vorbit mai inainte presei. Asta nu inseamna ca voi si eu nu putem sa ne vedem. Dupa ce veti verifica unele lucruri si vor fi unele punti de incredere  in ambele sensuri, vom sti mai bine incotro sa mergem>>.

watergate-scandal-1973-granger

Caricatura din presa vremii reprezentandu-l pe presedintele Nixon uluit ca John Dean, consilierul sau, a vorbit presei 

Nestiind la ce sa se astepte, Bernstein a intrebat de unde ar trebui sa inceapa.

<<Trebuie sa incepeti cu declaratia lui P>>, a spus prietenul (i-au trebuit cateva clipe lui Bernstein sa priceapa ca  „P” insemna presedintele. Presedintele afirmase , intr-o declaratie televizata, la 21 martie, „ca rezultat al unor serioase acuzatii asupra carora mi s-a atras atentia, dintre care unele fusesera facute publice, am facut noi anchete interne in aceasta intreaga problema”).

<<Aflati ce s-a petrecut la 21 martie – si cine a adus acele serioase acuzatii serioase in fata lui P>>.

John Dean ?

<<Ei bine, n-o sa va spun eu cine a fost, dar judecata dv. e pe calea cea buna. Verificati asta. Cu siguranta n-a fost John Ehrlichman cel care a spus: „A existat o acoperire si e mai rau decat credeti, domnule presedinte.

In fapt, Dean fusese acela, iar raportul pe care el il pregatise cu jumatate de an mai inainte, potrivit anuntului Casei Albe din 29 august, si in care se stabilea ca n-ar exista nici o legatura intre aceasta si spargatorii de la Watergate – nici nu fusese intocmit).

Aceasta ar fi un motiv foarte bun sa faci din altcineva tap ispasitor daca ai fi, sa zicem, H, nu credeti ?>>

Halderman ?

<<Si altii. De la 17 iunie, John Dean n-a facut nici un lucru fara ca H sau altcineva sa nu-i fi spus, mai intai, sa-l faca – inclusiv aranjamentele pentru mita.>>

Cine altcineva ?

<<Sa vedem cum va descurcati, mai intai, cu verificarea asta.>>

Si in legatura cu perioada dinainte de 17 iunie ?

<<John Dean ar spune Marelui Juriu ca, intr-adevar, a fost la o intalnire la care s-a discutat instalarea microfoanelor, si ca a spus ca nu va avea nimic de a face cu asta si ca a spus ca oricine va face aceasta e nebun.>>

John Dean parea sa aiba raspunsuri pentru orice. Daca Dean a fost la acea intalnire, cum explica el „Raportul Dean”? De asemenea, cum explica asigurarea presedintelui ca Dean si raportul sau l-au convins ca ajutoarele sale apropiate nu stiau dinainte de instalarea microfoanelor ?

<<Asa numitul raport era, mai mult sau mai putin, o acoperire – un concept, sau o teorie, care a fost inaintata lui P.>>

De cine ?

<<Nu de John Dean. El n-a discutat niciodata despre Watergate cu P, asa cum reiesea la 29 august.>>

Si atunci, ce-a fost  „Raportul” ?

<<Dumnezeule, credeam ca voi baietii astia sunteti mai destepti>>, a zis prietenul. <<N-a existat nici un raport. Lui Dean i s-a cerut sa adune anumite fapte. Faptele au fost denaturate pentru a ajuta alte persoane mai importante decat el. Acum, acele persoane planuiesc sa se mentina, implicandu-i pe John Mitchell si John Dean.>>

De ce nu face Dean publice toate lucrurile astea imediat, daca e atat de interesat in a spune adevarul ?

<<In primul rand, pentru ca n-ar fi crezut, daca ar spune azi tot ce stie. Toate acestea n-au inceput cu Watergate. Era felul de viata de la Casa Alba. El trebuie sa stabileasca treptat ca e crezut, ca nu minte. Pentru ca stie lucruri despre care nimeni nu va vorbi cu draga inima. Aproape orice poate fi verificat. Dar inainte de a face publice astea, el trebuie sa convinga toata lumea – anchetatorii, presa, comitetul senatorial – ca va spune adevarul. Altfel, Casa Alba il va distruge, inainte de a mai avea vreo sansa.>>

john-dean

John Dean, consilierul presedintelui Nixon la Casa Alba

Din acest motiv, John Dean dorea sa lucreze cu  „Washington Post”, e corect ?

<<Mi-ati pus intrebarile potrivite si v-am dat cateva fire. Verificati si vom discuta maine.>>

Tot ce spusese reporterilor s-a verificat.

Mai tarziu, au avut o discutie in legatura cu convorbirea dintre presedinte si John Dean, din 21 martie.

<<John a intrat si a spus: Domnule presedinte, un cancer musca din acest birou si trebuie indepartat. Pentru a salva presedentia, Haldeman, Ehrlichman si cu mine trebuie sa spunem totul anchetatorilor si sa facem fata consecintelor de a merge la inchisoare.>>

Si ce s-a intamplat ?

<<A spus totul – i-a dat chiar o lista cu cei care probabil vor fi inchisi. Era o lista foarte lunga. John i-a spus ca Haldeman si Ehrlichman au stiut intreaga poveste de la inceput, ca el i-a informat despre orice, ca a transmis mai departe ordinele lor, si ca, de la inceput, ei i-au spus sa nu discute nimic cu presedintele.>>

Si care a fost reactia presedintelui ?

<<Asculta. Apoi i-a spus lui John ca trebuie, ca e foarte incordat. L-a trimis la Camp David sa-si puna gandurile in ordine si sa puna totul pe hartie… John s-a intors de la Camp David, asteptand ca fiecare sa recunoasca. „Da, suntem raspunzatori si presedintele nu stia nimic despre asta. Suntem gata sa acceptam consecintele”. Dar cand a ajuns la Casa Alba, era clar ca presedintele fusese convins de cei doi sa reduca pierderile la minimum… sa-l sacrifice pe John Dean si sa descurajeze vreo implicare a lui Haldeman sau Ehrlichman.>>

Mai tarziu, in timpul marturiei sale, John Dean a afirmat: Haldeman stia despre instalarile de microfoane inainte de 17 iunie 1972 si, din moment ce ii raporta in mod regulat presedintelui, „presupunea” ca si acesta era la curent. Planurile pentru Watergate au fost, intr-adevar, discutate in biroul lui Mitchell, care n-a vrut sa auda de ele, dar care le-a aprobat mai tarziu; unele dovezi care implicau oamenii Casei Albe au fost distruse imediat dupa 17 iunie, altele au fost predate lui Patrick Gray – acesta a fost inlocuit in iunie 1973 cu Clarance Kelley; Mitchell i-a cerut lui Dean sa obtina de la Haldeman si Erlichman aprobarea ca avocatul presedintelui sa fie folosit in a-i plati pe conspiratori, iar cei doi au acceptat imediat; Casa Alba a incercat  „sa para cat mai dificil posibila obtinerea de informatii de la martori”; Dean i-a spus presedintelui, in prezenta lui Haldeman, despre faptul ca Hunt cere un milion de dolari ca sa taca; in aprilie, presedintele i-a cerut sa demisioneze, intrucat  „e implicat in Watergate”, dar Dean a refuzat, daca nu demisioneaza si Haldeman si Ehrlichman.

„AM GRESIT, ACEASTA E REALITATEA”

Lucrurile devenisera mult prea fierbinti.

La 30 aprilie se anunta o seama de concedieri si demisii din personalul Casei Albe. H. R. Haldeman, seful personalului Casei Albe, este fortat de presedinte sa demisioneze. John Ehrlichman, seful consilierilor in probleme interne, este fortat si el sa demisioneze. John Dean, consilier al Casei Albe, este concediat. Gordon Strachan, fost asistent al lui Haldeman, apoi consilier general al  „U.S. Information agency”, este concediat. Egil Krogh, fost asistent al lui Ehrlichman si, in ultimele luni, subsecretar la transporturi, se retrage. Herbert Kalmbach, avocat personal al presedintelui, este destituit. Acestia se adaugau lui: John Mitchell, care demisioneaza in iulie 1972; Jeb Magruder, care demisionase din functia de director al planificarii la Departamentul Comertului, cu doua saptamani in urma; Charles Colson, consilier special al presedintelui, care demisionase in martie, la fel cu Herbert Porter, fost ajutor la Casa Alba; David Chapin, fost secretar al intrevederilor presedintelui, care demisionase in ianuarie; Robert Madrian, fost coordonator politic pentru C.R.P. care demisionase dupa alegeri.

Apr181973

La 26 aprilie, ziarul „Daily News” din New York dezvaluise ca Patrick Gray, directorul ad-interim al F.B.I. -ului, distrusese documente referitoare la Howard Hunt; 24 de ore mai tarziu, Gray isi anuntase demisia.

Agentia UPI transmitea o stire reluata apoi de intreaga presa: „Secretarul de presa prezidential Ronald Ziegler a cerut, in mod public, scuze astazi ziarului  „Washington Post” si celor doi reporteri, pentru criticile sale anterioare la adresa felului cum au scris despre complotul Watergate.

La briefeng-ul de la Casa Alba, un reporter l-a intrebat pe Ziegler daca nu datoreaza Casa Alba scuze ziarului <<Post>>.

„Gandind despre tot ce s-a intamplat, in acest moment, a spus Ziegler, voi cere scuze ziarului  <<Washington Post>> si voi cere scuze d-lui Woodward si d-lui Bernstein… Toti trebuie sa spunem c-am facut greseli in comentariile noastre. Am fost prea infierbantat in comentariile mele despre  <<Post>>, mai cu seama daca le privesti in contextul celor ce s-au petrecut ulterior… Am gresit, aceasta e realitatea.”

Se incheia, insa, numai prima parte a Afacerii Watergate.

EPILOG

In anul urmator, in august, a demisionat presedintele Richard Nixon.

Cand s-au implinit zece ani de la izbucnirea Afacerii Watergate, care a zdruncinat atat de mult viata politica americana, revista Newsweek facea o trecere in revista a intrebarilor care nu primisera inca raspuns si incerca sa stabileasca ce se intamplase cu principalii protagonisti.

Dupa zece ani (si nici astazi) inca nu s-a aflat cine se ascundea sub numele Deep Throat. Au fost banuiti John Dean, W.Mark Felt, un vechi ajutor al lui Edgar Hoover, directorul FBI-ului, Robert F.Bennet, a carui firma din Washington il folosise pe Howard Hunt, chiar si Alexander Haig, cel care l-a inlocuit pe Haldeman in postul de sef al personalului Casei Albe. Nu s-a putut dovedi nimic, iar John Ehrlichman ajungea sa creada ca Deep Throat nici macar nu existase.

Inca nu s-a aflat cine a dat aprobarea finala pentru spargerea de la psihiatrul Lewis J. Fielding, in cazul Ellsberg. Inca nu se aflase cine stersese o parte din faimoasele inregistrari de la Casa Alba, care au devenit, pana la urma, probe incriminatorii in Afacerea Watergate si de ce presedintele nu ordonase ca aceste inregistrari sa fie distruse.

In ce-l priveste pe Richard Nixon, acesta declara intr-o emisiune  „Morning News”, a retelei de televiziune CBS: „As spune ca, dupa reactia imediata, de inteles fata de politica in general, ingradirea activitatilor CIA, opozitia fata de unele din practicile FBI etc…. sindromul Watergate si-a urmat probabil cursul, si aceasta spre binele tarii”.  Doi ani mai tarziu, in 1984, intr-un interviu cu Frank Gannon, tot pentru CBS, fostul presedinte admitea ca Afacerea Watergate a fost  „un act foarte stupid”. „Nu exista cale – spunea Nixon – prin care sa ceri iertare si care sa fie mai elocventa, mai decisiva si mai clara decat demisia din functia de presedinte al Statelor Unite. Aceasta spune totul”.

images_23

Presedintele Nixon demisioneaza

Participantii la „afacere” isi ispasisera cu toti demult pedepsele. Cei patru spargatori de la hotelul Watergate – Barker, Gonzalez, Martinez si Sturgis – fusesera condamnati la intre 13 si 15 luni inchisoare; toti patru s-au stabilit, apoi, la Miami.

Dwight Chapin fusese inchis vreme de opt luni, apoi a inceput sa publice la chicago o revista care sustinea ideile unui milionar din sfera asigurarilor…

Charles colson fusese inchis sapte luni, si-a publicat, apoi, autobiografia  „Born Again” (Nascut a doua oara) si a infiintat asociatia  „Prison Felowship” (Camarazii de inchisoare), care se ocupa de probleme religioase, mai ales in inchisori.

John Dean a fost inchis aproape patru luni. emoriile sale, „Blind Ambition” (Ambitie oarba), au devenit serial de televiziune si i-au adus un milion de dolari.

John Ehrlichman a fost inchis 18 luni, a scris doua romane inspirate din „Afacerea Watergate” si un fel de memorii intitulate „Witness to Power” (Martor al puterii).

Patrick Gray a fost si el acuzat ca a inselat justitia, dar acuzatile au fost abandonate in cele din urma si fostul director ad-interim al Biroului Federal de Investigatii si-a continuat activitatea de avocat in Connecticut.

H.R. Haldeman a stat in inchisoare 18 luni. In memoriile publicate in 1978 afirma ca presedintele fusese implicat in Watergate din primul moment. Haldeman a ajuns presedintele  „Murdock Hotel Company” din Los Angeles.

Egil Kroch jr. a petrecut patru patru luni in inchisoare. Dupa un timp, a fost readmis in asociatia juristilor si a practicat avocatura la Seattle.

Howard Hunt, dupa ce a stat inchis 33 de luni, a continuat sa scrie neinspirate romane de spionaj.

G. Gordon Liddy, cel care a imaginat intregul plan de infiltrari si supravegheri, a stat inchis 52 de luni – pedeapsa cea mai lunga in  „Afacerea Watergate”. Autobiografia sa,  „Will” (Testament), a devenit serial de televiziune. Dupa ispasirea pedepsei, Liddy a ajuns consultant al unei firme particulare din Illinois care se ocupa tot de… securitate.

Jeb Stuart Magruder a stat in inchisoare sapte luni. Si el a oferit tiparului o versiune a  „Afacerii Watergate” – „O viata americana”. Devenit fervent religios in inchisoare, a obtinut licenta in teologie la Princeton si, apoi, a ajuns pastor intr-un oras californian.

James McCord a fost inchis patru luni. Mai tarziu, ca membru in conducerea unei firme din Colorado, si-a dat in judecata fostii avocati pentru ca l-au sfatuit prost in timpul  „Afacerii Watergate”. Mccord ii acuza ca, impreuna cu reprezentantii Casei Albe, il impiedicasera sa depuna marturie despre inaltele implicari in afacere.

John Mitchell a fost si el inchis, vreme de 19 luni, dar a ramas unul din putinii implicati in Afacerea Watergate care n-a publicat o carte despre felul cum au vazut ei desfasurarea evenimentelor, desi a primit un avans de la editura Simon&Schuster. A devenit membru al firmei de consultatii in afaceri „Global Research International”.

watergate-scandal

Donald Segreti a stat in inchisoare patru luni si jumatate si a fost suspendat dintre avocatii californieni vreme de doi ani. Apoi s-a intors la Newport Beach, California, tot ca avocat.

Hugh Sloan a ajuns presedinte al firmei de componente de locomotive  „Budd Canada Inc.”, cu sediul in Ontario.

Maurice Stans a fost amendat cu 5 000 de dolari. Cand a devenit presedinte, Ronald Reagan l-a recomandat pentru functia de director al firmei  „Overseas Private Investment Corp”.

Ronald Ziegler, secretarul de presa prezidential, a ajuns presedinte al lui  „National Association of Truck Stop Operators”.

Iar cei doi ziaristi, Bob Woodward si Carl Bernstein, au cunoscut o fireasca ascensiune. Cartea lor,  „Toti oamenii presedintelui”, a cunoscut un enorm succes, a fost tradusa in multe limbi si a fost ecranizata – rolurile fiind jucate de Robert Redford si Al Pacino. Continuarea cartii, cu ultimile zile ale presedintelui Nixon, „The Final Days”, a avut acelasi mare succes. Se pare ca numai aceste doua carti si filmul le-au adus celor doi venituri atingand 80 milioane dolari.

Unul dintre cei care au avut cel mai mult de suferit a fost paznicul de noapte care a descoperit primele indicii ale spargerii de la hotelul Watergate, negrul Frank Wills. Rareori a mai gasit de lucru, fiind mai mult somer…

(Stelian Turlea, Afacerea Watergate)

 

 

CALATORII – Pe jos, de-a lungul Marelui Zid Chinezesc

tudor p.          O calatorie inedita a intreprins, in 1987, geologul britanic William Lindesay, in varsta de 31 de ani, de-a lungul Marelui Zid Chinezesc. El a parcurs un traseu avand lungimea de 3 840 km, incepand din Jiayuguan, provincia Gansu, pana la Shanhaiguan, pe tarmul Marii Galbene. Itinerariul a cuprins munti acoperiti de zapada si zone de desert parjolite de soare. De altfel, Marele Zid lasa o imagine de neuitat daca este privit de la inaltime. Impresioneaza in mod deosebit adaptarea sa la variatele forme de relief. Astfel, el poate fi vazut serpuind printre munti si vai sau traversand un imens desert. Inaltimea Marelui Zid variaza de la 5 la 10 m, iar grosimea de la 5 la 8 m. Pe partea interioara se afla scari de piatra care duc spre varful zidului marginit de creneluri la nord si de un parapet spre sud. Din loc in loc si, mai ales, in punctele de importanta strategica, se afla cate un foisor crenelat cu terasa care servea drept loc de paza si locuinta pentru soldatii garnizoanei. De-a lungul zidului se afla numeroase turnuri in care se aprindeau focuri de alarma ce anuntau apropierea dusmanului. De asemenea, in vecinatatea zidului erau amplasate puncte pentru schimbarea cailor de posta. Serviciile de posta imperiale erau folosite pentru transmiterea de informatii militare, precum si de mesaje cu caracter politic si economic.

Numarul principatelor si dinastiilor imperiale care au contribuit la realizarea acestei impunatoare constructii este estimat la peste 20. Din secolul al VII-lea i.Hr. principatele Chu, Or, Qin, Han, Wei, Yan si Zhao se straduiau sa construiasca ziduri pentru a se apara unul impotriva altuia… In anul 221 i.Hr., anul reunificarii Chinei sub imparatul Shihuangdi din Qin, acesta a hotarat unirea zidurilor existente intr-unul singur, care urma sa fie lungit. El insusi a contribuit, de altfel, la prelungirea lui. Acest fapt explica de ce inaltarea Marelui Zid i-a fost atribuita. Mai tarziu, in decurs de peste 1 100 de ani, din timpul dinastiei Qin pana la dinastia Tang, aceasta constructie de aparare impotriva navalirii popoarelor nomade a fost reparata si marita in mai multe randuri. In timpul dinastiilor ce au urmat s-au adaugat noi lucrari si 25 000 de turnuri de observatie.

Marele Zid

Ca si in legenda Mesterului Manole, se spune ca in interiorul zidului au fost ingropati de vii oameni – in virtutea credintei ca astfel i se va conferi acestuia o trainicie sporita. Dar cu timpul o mare parte din zid s-a prabusit. Unele portiuni au fost erodate atat de mult incat cu greu mai pot fi recunoscute, iar pe o intindere de 1 280 km zidul a disparut cu totul. Traseul sau este insa bine cunoscut chiar si in aceasta zona. Cele mai impunatoare portiuni, ridicate in secolul al XV-lea, in timpul dinastiei Ming, se intind de-a lungul campiilor si se inalta spre crestele muntilor. De remarcat ca Marele Zid a fost conceput ca un dragon enorm a carui coada ocoleste Desertul Gobi si ale carui falci sunt indreptate spre Golful Bohai.

Jiayuguan se afla aproape de varful cozii dragonului. De aici si-a inceput Lindesay calatoria sa temerara. Pentru efectuarea ei, el s-a pregatit cu deosebita temeinicie. Astfel, in 1984 a parcurs cei 144 km cat masoara zidul imparatului roman Hadrian din Marea Britanie in doua zile si jumatate. In 1986 a strabatut 320 km de-a lungul Marelui Zid Chinezesc, dar a fost nevoit sa-si intrerupa tentativa deoarece si-a fracturat un deget de la un picior si s-a imbolnavit de dizenterie. Revenit in 1987 din Marea Britanie, Lindesay a hotarat, in urma experientei acumulate, sa evite parcurgerea acestui traseu in cursul verii, perioada extrem de calduroasa. El si-a impartit calatoria in doua etape. La inceputul lui aprilie, el a pornit din Jiayuguan, denumit in mod semnificativ in antichitate  „fortareata cea mai puternica de sub cer”. Ea strajuia intrarea in China a vechiului drum al matasii. Echipamentul sau era usor, pentru a nu-l impiedica la mers. In rucsacul ce catarea 5,4 kg a pus un sac de dormit, doua butelii cu apa, trusa de prim ajutor, aparatul de fotografiat, harti, ochelari de protectie impotriva furtunilor de nisip ce isi au originea in Desertul Gobi, carnetele pentru notite.

William Lindesay 1998a

Un loc important in cadrul proviziilor sale il detineau stafidele si un fel de placinte din ovaz, mult pretuite pentru cantitatea importanta de fier pe care o contin. El a calculat ca zilnic avea nevoie de minimum 4 000 de calorii. Ospitalieri, localnicii l-au ajutat pe parcurs sa-si completeze necesarul de hrana. In prima saptamana, Lindesay a parcurs 276 km intr-o zona de desert. La sud de Shandan vremea s-a schimbat brusc. In cursul uneia din nopti s-a pornit o ninsoare abundenta. In ziua urmatoare a fost nevoit sa-si gaseasca adapost intr-o mica asezare de pastori. Aici a stat pana ce viscolul s-a potolit. Dupa ce vremea s-a ameliorat, Lindesay a strabatut cu greu potecile pietruite sau acoperite cu un nisip rosiatic atat de fierbinte incat picioarele i s-au umflat de basici. El a ajuns epuizat si schiopatand la Zhangwei, unde a trebuit sa se odihneasca timp de patru zile. Dupa 800 km, peisajul desertic a fost inlocuit de campia de un verde odihnitor de pe malul Fluviului Galben. Lindesay a traversat marele curs de apa la Quingtongxi. Spre est continua desertul. Un praf cafeniu umplea aerul. Portiuni intinse din Marele Zid erau napadite de nisip care, la randul sau, era din cand in cand spulberat de vant. Asezarile erau rare. Ici si colo se ivea la orizont cate un pastor cu turma sa. In nordul provinciei Shanxi, Lindesay a strabatut un tinut acoperit cu loess. In aceasta zona se afla un veritabil labirint de rauri care si-au taiat in roca moale vai adanci. In peretii acestor canioane se afla intrarile unui mare numar de pesteri. La inceputul calatoriei, Lindesay acoperea doar cca 32 km pe zi, dar apoi a parcurs zilnic un numar aproape dublu de kilometri. Dupa sapte saptamani istovitoare de drum, Lindesay a auns la Yulin, localitate situata la mijlocul traseului pe care si-l propusese. Temperatura era ridicata si, in consecinta, in fiecare zi era in continua cautare de apa de baut. Lindesay s-a decis sa-si incheie aici prima etapa a calatoriei.

mz 1

In tot timpul verii, cercetatorul a ramas in China, cautand sa-si mentina intacta forma fizica atat de necesara pentru cea de-a doua etapa. El a pornit din nou de-a lungul Marelui zid la 25 septembrie, desi temperatura continua sa fie ridicata. In doar zece zile a reusit sa strabata circa 400 km. In aceasta portiune a calatoriei, ce cuprindea zona de campie si desert, zidurile s-au redus ca dimensiuni, in decursul secolelor, din cauza eroziunii continue la care au fost supuse de vanturi si ploi. Portiuni intinse de zid au disparut sau au fost ingropate sub dunele de nisip miscatoare. Alte portiuni de zid au fost reduse la simple movile. Apoi, Lindesay a ajuns intr-o zona unde zidul era format din blocuri de piatra si era asa de lat incat cinci calarreti puteau merge alaturi pe creasta sa. In aceasta regiune, zidul serpuia de la o creasta la alta, strabatand un lant de munti. Turnurile de observatie dadeau impresia ca strapungeau linia orizontului. Vremea a inceput din nou sa se schimbe. In acele zile de toamna tarzie bateau vanturi aspre dinspre Asia centrala care jupuiau pielea de pe fata. Noaptea temperatura cobora insa pana la – 10 ºC. In aceasta ultima parte a calatoriei, Lindesay a strabatut munti neospitalieri, marginiti de prapastii adanci si a trebuit sa doarma noaptea in pesteri singuratice sau in turnuri parasite ce se inaltau din loc in loc de-a lungul zidului. Pe ultimii 320 km ai traseului a avut de infruntat zapezi mari si temperaturi situate aproape constant sub zero grade Celsius. La 3 decembrie a ajuns la Shanhaiguan. Aici, la capatul calatoriei, ultimele fortificatii ale Marelui Zid pareau ca sunt gata sa fie inghitite de Marea Galbena.

mz2

Calatoria lui Lindesay de-a lungul Marelui Zid Chinezesc a durat 78 de zile. Pe parcursul ei, Lindesay a umplut patru carnetele cu timbre postale pentru a dovedi pe unde a trecut. Numeroasele insemnari pe care le-a facut in timpul strabaterii acestui traseu ii vor servi pentru a scrie o carte despre palpitanta sa incercare. Obiectivul urmator al lui Lindesay il reprezinta parcurgerea, cu bicicleta, a Drumului matasii, de la Beijing la Venetia.

MAFIA – Din Sicilia pana in California

LEONARDO               Mafia constituie probabil singura marfa de export a unui oras ca Palermo. Ea a fost inoculata mai intai in Calabria, unde s-a sclerozat intr-un gen mai grosolan si mai primitiv, apoi a ajuns in Nord, in timp ce cu totii credeam ca nordul Italiei este impermeabil la patrunderea Mafiei. Dar, vai, este suficienta o slabire a spiritului public pentru ca Mafia sa se strecoare, sa prospere si sa prolifereze. In sfarsit, Mafia a ajuns pana in Statele Unite: mai intai a organizat plecarile clandestine din Sicilia catre America, apoi a asigurat primirea noilor veniti in Lumea Noua. Acesti clandestini erau la inceput borfasi marunti, oameni cautati de carabinieri, dezertori, si mai rareori fii de familii asezate, apoi toti cei care, fie ei si cinstiti, doreau sa emigreze in Statele Unite. Mafia reprezenta pe atunci singura structura de intampinare si singura organizatie de aparare de care puteau beneficia emigrantii. Versiunea americana a Mafiei a dobandit consistenta in secolul al XIX-lea: atunci cand intregi familii de sicilieni s-au vazut impreuna in acelasi timp intr-o tara dificila. Nu era oare firesc ca ele sa incerce sa se reinsereze in sistemul de putere care fusese al lor pana atunci ? Un sistem care, in mediul de cultura nord-american, a luat forma unei organizatii corporatiste comparabile cu aceea a altor grupuri etnice, ca irlandezii sau evreii, dar inca si mai puternica. Mafia prezenta atunci atat de multe analogii cu capitalismul, incat nu i-a fost greu capitalismului sa o asimileze. goodfellas_characters-10656-620x300 Si-apoi erau acele afurisite de alegeri… E destul de usor de imaginat ce putere de seductie exercita Mafia asupra unui politician american dornic sa reuseasca cu ajutorul acestei grupari organizate si care asculta fara sa cracneasca de ordinele sefilor ei. Dar, din clipa cand acesti politicieni s-au hotarat sa se serveasca de Mafia, au trebuit si ei, la randul lor, s-o serveasca. Si sa-i acopere ilegalitatile. Perioada cea mai glorioasa a fost, evident, aceea a prohibitiei, dar perioada actuala, cu traficul ei de droguri, nu e mai putin favorabila. Traficul este dirijat in mod coordonat din Sicilia si din Statele Unite. Americii nu-i mai ramane decat sa importe si „industria” siciliana specializata in sechestrari de persoana, patronata de Anonima Sequestri (societate anonima pentru rapirea de oameni) pentru ca Little si Big Italy sa se afle pe un plan de perfecta egalitate. La vremea alegerilor americane, mii de sicilieni au fost astfel foarte fericiti sa-si arate talentele lor de organizatori de sufragiu; indiferenti la problemele democratiei din aceasta tara  – ca si la ei acasa, de altfel –  au facut jocul partidului conservator. Ei, care plecasera din Italia rurala subdezvoltata, impinsi fiind de mizerie, s-au transformat in stalpi de sprijin ai sistemului electoral cel mai ptin democratic si ai capitalismului industrial cel mai crunt exploatator al saraciei. Inca o data, ei au trecut de partea patronului.

MAFIA – Vendetta, Lupara si Omerta

LEONARDO              Am avut relatii cu un alt faimos mafioso, care a fost asasinat odata cu sotia sa, la 22 mai 1978, in fata inchisorii Uccicadrone din Palermo.Se numea Sirchia. Fusese intemnitat pe insula Linosa, apoi pus in libertate supravegheata: in fiecare seara trebuia sa se intoarca sa doarma la Uccicadrone. Procesul sau fusese un proces fara probe, ca majoritatea proceselor mafiotilor. Or, acest Sirchia se apucase de scris in 1972. Am descoperit din scrisorile sale ca era unul din acei mafioti care nu stiu sa fie cu adevarat mafioti, care in orice caz incetase sa mai traiasca dupa regulile si legile mafiote.

Intr-un interviu ce i-a fost luat pentru saptamanalul  „l’Europeo”, Sirchia declarase:  „Dar de ce se spune ca sunt un mafioso ? Mi s-a intamplat odata ca oaeni pe care-i cunosc sa-mi spuna: „vino sa faci putina ordine la santierul naval” si m-am dus, ca sa-i servesc. Si santierul a devenit manastire, nu alta. Pentru atata lucru esti mafiot ?”  Apoi, treptat, Sirchia a inteles ca Mafia este cu totul altceva decat o societate civila normala sau o institutie de drept; a resimtit de asemeni nedreptatea de a fi aruncat in  confino, la puscarie, in timp ce altii, mai vinovati, traiau linistiti la ei acasa. Aici se situeaza convertirea sa si in acelasi timp motivul mortii sale. Hotarase sa faca pace cu lumea, sa se aseze la Linosa ca sa fie constructor de case, asa ca  „ei” l-au ucis intr-o seara de mai a anului 1978, la fel si pe nevasta-sa, iar acest din urma amanunt, care constituie o profunda anomalie in obiceiurile criminale ale Mafiei, m-a pus foarte tare pe ganduri.

Dat fiind ca nici un mafiot, de cand exista mafioti, n-a suflat vreodata de fata cu sotia sa macar o singura vorba despre afacerile sale, – nevestele sunt in general excluse din  vendeta. Ba chiar am auzit odata pe un mafiot spunand despre un judecator: „N-as avea nimic de zis de judecatorul asta, isi face bine treaba: dar si-a permis sa-mi aresteze sotia. Una din doua: sau sunt ceea ce judecatorul zice ca sunt, adica mafiot, si atunci judecatorul stie foarte bine ca nu-i povestesc nimic neveste-mi, asa ca degeaba o aresteaza; sau nu sunt mafiot si-n cazul asta e la fel de inoportun s-o aresteze pe nevasta-mea ca si pe mine.

mafia_e-crop-644x416

De ce a fost asasinata sotia lui Sirchia impreuna cu barbatul ei ?  – m-am intrebat. Sa fi fost incredintata executarea crimei unui membru al acelei  „noi Mafia” care nu stie sa respecte regulile cele mai elementare ?  Ori  Sirchia incetase intr-adevar sa mai fie mafiot si cei care sunt  capomafia s-au convins indeajuns ca sa socoteasca indispensabila eliminarea fizica a unui om in stare sa nu mai respecte o regula atat de fundamentala cum este tacerea fata de sotia sa ?  Inclin catre a doua ipoteza. Cred ca Sirchia voia sa iasa din Mafia, desi stia ca din Mafia nu se poate iesi pentru ca vrei, e ca si cum ai dezerta in timp de razboi. Am avut prilejul s-o spun adeseori: Mafia traieste permanent pe picior de razboi, ea nu cunoaste alt mod de a exista.

O crima de tip mafioso poate fi recunoscuta inainte de toate dupa persoana celui asasinat; si apoi dupa metoda aleasa pentru executie. Metoda inseamna tipul de arma folosita. In general este folosita lupara, care nu-i o varianta de pusca, ci o varianta de glont; pusca de vanatoare este incarcata, dupa ce teava a fost taiata pentru a o face mai usor transportabila, cu o anumita cantitate de gloante de calibru mic, din cele folosite la vanatoarea de lupi, de unde numele lor de lupara.

De ce asasineaza Mafia cu lupara ? Pentru ca asemenea glont ucide cu siguranta. Pentru ca are o asemenea raza de actiune incat nu-si poate rata tinta. pentru ca lasa in trupul victimei inconfundabile gauri cascate. Gradul ei de securitate este identic cu cel oferit de mitraliera. Dar dincolo de aceste ratiuni de eficacitate, nu trebuie uitat ca lupara este inainte de orice arma traditionala a taranului.

A treia si ultima  caracteristica a crimei mafiote: misterul de nepatruns care o inconjoara sau, mai exact, misterul pe care crima il constituie pentru politie si numai pentru ea, deoarece pentru cetateanul de rand lucrurile sunt limpezi. In satele din partea de apus a Siciliei si intr-un oras cum este Palermo, atunci cand se comite o crima de tip mafiot, se stie de ce, cum si de catre cine a fost savarsita.

Palermo-at-night

Palermo, noaptea

Dar nimeni nu o spune politiei; intra in actiune faimoasa omerta (legea tacerii). Cele mai multe crime de acest gen sunt rafuieli interne ale Mafiei. Intr-un fel, politia se simte usurata cand vede ca indivizi periculosi au fost eliminati fara riscuri. Asa incat nu-i greu de inteles de ce fortele insarcinate cu represiunea nu tin neaparat sa intervina. Cat despre celelalte ritualuri, cum sunt pietrele indesate in gura victimei, sau tarana bagata pe gat, sau limba taiata, acestea sunt elemente estetizante pe care le practica Mafia marunta mai mult decat cea mare, care nu are ce face cu acest simbolism la bani marunti si prefera metode mai serioase si categoric mai putin demonstrative…

MAFIA – Catedrale in desert

LEONARDO       Aici se situeaza povestea lui Salvatore Giuliano, bandit sicilian de drumul mare inainte de a deveni instrumentul Mafiei si al democratiei crestine, folosit de aceste doua centre de putere atat timp cat era utilizabil. Dintotdeauna Mafia a avut cu banditismul o relatie de stransa convenienta: l-a sustinut atata vreme cat a avut un ce castig din asta. Dar daca acest sprijin poate duce la o ruptura cu statul, atunci Mafia se aliaza cu statul pentru a-i elimina pe cei aflati in afara legii. Povestea lui Salvatore Giuliano, cel care a masacrat muncitori in ziua de 1 Mai 1948 la Portella-del-la-Ginestra (Sicilia), marcheaza punctul de convenienta maxima a banditismului cu Mafia, care in acest caz a fost comanditata de democratia crestina sa dea o lovitura partidelor de stanga, considerate a fi prea puternice. Dupa acest episod sangeros ( 11 morti), Mafia avea sa indeparteze progresiv de Salvatore Giuliano, care mersese evident prea departe. De altfel, Mafia gasise alti oameni, alte mijloace, alte metode, care nu mai implicau neaparat folosirea sistematica a violentei. Fusese tocmai proclamata autonomia regionala si, odata cu ea, se ivise perspectiva unor castiguri grase, legate de gestionarea banului public de catre autohtoni, ca si de  „reparatiile” pe care statul italian recunostea ca trebuie sa le asigure insulei… Din aceste  „reparatii” s-a nascut nu numai o incurajare a activitatii Mafiei, ci si industrializarea nesabuita a Siciliei – construirea acelor  „catedrale in desert” care sunt uzinele atunci cand ele nu beneficiaza de o contextura economica si sociala adecvata -, ca sa nu mai vorbim de specula imobiliara. fabrica Sicilia ar fi putut beneficia de un tip de dezvoltare bazata pe agricultura si turism; or, a fost aleasa o a doua cale, aceea a industrializarii pana la refuz, care n-a rezolvat nimic pentru ca n-a reusit sa ocupe decat prea putina mana de lucru, dezechilibrand in acelasi timp zone intregi ale acestei insule si semanand, peste tot pe unde a trecut, dezordine si poluare. Mafia s-a strecurat cu toata naturaletea in procesul de dezvoltare industriala, devenind deopotriva antreprenor, revanzator, misit si agent recrutor. Pentru fiecare din aceste noi activitati, ea a avut indemanarea sa-si asigure procente, taxe si dijme, constituindu-se in cele din urma intr-o clasa in sine si justificand teza lui Habsbawn: Mafia, spune el, este  „un fel de burghezie”, iar in Sicilia reprezinta chiar singura burghezie posibila. Unica deosebire intre aceasta burghezie si o burghezie de tip asa zis european, este aceea ca Mafia se deda la o exploatare de tip rapina, crunta, salbateca, asemanatoare celei practicate odinioara in carierele de sulf. Cu intentia de a scoate maximum de profit in timpul cel mai scurt cu putinta, fara a se sichisi de problemele de securitate a personalului, cum ar fi construirea de travee si armaturi pentru mina, si fara a se preocupa macar sa-si programeze beneficiile. Aceasta este logica lui  „imediat”, daunatoare deopotriva sanatatii muncitorilor si viitorului inteprinderilor. Burghezia mafiota asculta de alte reguli, care nu sunt nici ele aceleasi cu ale burgheziei clasice, deoarece puterea mafiota nu este ereditara. Nu te nasti mafioso, ci devii; daca esti fiu de mafiot, nu capeti nici un imperiu ca mostenire, trebuie sa-l cuceresti. Asa se explica faptul ca pana si puterea celui mai mare dintre mafioti poate fi rasturnata de pe o zi pe alta, prin iruptia unor straturi noi, prin sosirea pe piata a unor proaspeti recrutati care vin sa conteste ceea ce considera a fi un  „estabilishment”; si e firesc sa fie asa, deoarece a poseda cele mai fastuoase bogatii nu da legitimitate unei puteri bazata pe violenta, pe violarea legii si pe abuzul generalizat. mafia   Ar putea uimi faptul ca o violenta mai  „tanara” sau mai lipsita de prejudecati vine sa rastoarne o violenta de mult timp incetatenita si ca luptele intestine si conflictele intre generatii umplu paginile de fapte diverse ale ziarelor, insangerand in acelasi timp trotuarele bunului oras Palermo. Din aceasta teribila logica a tinerilor impotriva batranilor se nasc precaritatea si incertitudinea puterii cucerite de mafiot; intocmai lui Sisif, mafiotul trebuie neincetat sa-si recucereasca locul, oricat de modest; pentru el nimic nu este vreodata definitiv dobandit, va trebui sa lupte pana la capat pentru putere, adica, in limbajul Mafiei, pentru viata. Unde se organizeaza aceasta putere mafiota ? In inchisori. Puscariile sunt pepinierele Mafiei, in special penitenciarul Uccicadrone din Palermo, dinauntrul caruia se intampla ca sefii sa-si organizeze in continuare afacerile, politice sau comerciale. In piesa mea I Mafiosi am vrut sa arat cum de a fost cu putinta ca Mafia, puternica inca din vremea statului Bourbonilor, sa gaseasca in statul italian cel mai bun stimulator al dezvoltarii sale, datorita mai ales masinariei electorale. Se poate intelege astfel, a contrario, de ce, pentru un timp, fascismului i-a fost usor sa poarte razboi impotriva Mafiei; regimul fascist netolerand alegerile libere, puterea politica n-avea nicicum nevoie de concursul Mafiei pentru a organiza, la nevoie prin violenta, consensul electoral. Se poate intelege de asemeni de ce democratia burgheza ofera cel mai favorabil teren Mafiei. Tristetea tristetilor, nu ? Democratia burgheza si dezvoltarea economica capitalista sunt stalpii de bolta ai Mafiei.

MAFIA – O poveste cu americani

LEONARDO         Amintirea mea cea mai veche despre Mafia se situeaza in vremea marilor procese intentate de prefectul Mori, in 1927-28-29, impotriva fenomenului mafiot ce se ivea in Sicilia. Auzeam pe atunci vorbindu-se despre arestarea unor mafioti, dar si despre notabili bagati la inchisoare pentru ca se descoperise ca erau in relatii cu „onorata societa„.

Recalmuto, satul meu natal, avea o mafia destul de puternica  – vreo patruzeci de persoane -,  iar pe morti, pe cei care mureau de moarte violenta, nici nu-i mai numaram, deoarece, practic, fiecare zi mai adauga la numarul lor. Organele de represiune erau in consecinta: optzeci de carabinieri si o delegatie de la  „publica sicurezza”  (agenti de politie)  pentru o asezare de treizeci de mii de locuitori, care azi beneficiaza doar de zece carabinieri.

Represiunea prefectului Mori a fost atat de puternica si de organizata incat ani la rand nu s-a vorbit decat de aceste arestari. Hotarase oare fascismul sa extirpe Mafia din insula si apoi din intreaga Italie ?  Unii continua si asa sa nege ca el ar fi pornit aceasta batalie, dar nu-i inteleg, deoarece, daca fascismul a optat la inceput pentru represiunea antimafiota, aceasta a fost pentru motivul usor de inteles ca doua mafii nu pot coexista multa vreme in aceeasi tara. Si asa se face ca a fost arestat fostul primar al satului Racalmuto  – ce-i drept, cu consimtamantul tuturor, deoarece intreg satul, chiar si atunci cand n-o spunea deschis, era de acord cu necesitatea acestor masuri de ordin public, care aduceau a  „curatenia cea mare”.

MAFIA 1

De fenomenul Mafia, totusi, in adevarata sa natura, m-am lovit abia dupa razboi, atunci cand americanii, proaspat debarcati in Sicilia, au reusit pur si simplu o operatie de unificare a Mafiei, care a stiut, fireste, sa faca in asa fel incat la momentul oportun sa fie de partea antifascistilor si sa se prezinte, in perspectiva unei victorii a aliatilor, cu un pedigree politic satisfacator. Americanii pareau sa fi sosit pe taramurile noastre avand in buzunare liste de persoane de incredere  – ciudat, aproape toate erau membre ale Mafiei -,  pe care le-au pus cat mai repede cu putinta in posturi de raspundere. O buna parte dintre primarii din vestul Siciliei au ajuns sa fie astfel oficial asociati cu Mafia. Cel care era considerat seful ei suprem, Don Calogero Vizzini, zis Don Calo, a fost numit primar de Villalba. La fel s-au petrecut lucrurile de la cel mai mic pana la cel mai mare catun. S-a adeverit mai tarziu ca serviciile secrete americane se servisera de Mafia din Statele Unite, de origine Siciliana, pentru a organiza debarcarea in Sicilia.

Dar as vrea sa zabovesc asupra unui exemplu pe care-l consider deosebit de semnificativ, acela al sergentului Dickey. Ca agent al C.I.D. (Criminal Investigation Division), Dickey l-a arestat in Sicilia pe faimosul mafiot Vito Genovese,  „om de varf in malavita” atat sub Mussolini cat si sub administratia guvernului militar aliat, cum s-a spus. Bravul sergent Dickey a reusit sa puna mana deci pe Genovese, care era cautat in Statele Unite pentru omucidere. In momentul arestarii, Dickey l-a gasit pe Genovese inarmat cu un numar de scrisori de recomandare semnate de ofiteri ai G.M.A. (guvernul militar aliat), care afirmau fara jena ca boss-ul mafiot este „profund cinstit”, ca a  „denuntat numeroase cazuri de coruptie si de specula in randurile personalului zis de incredere” si ca, in plus, este  demn de crezare, loial, de mare baza pentru serviciu etc.”

mafia 2

Pentru Dickey acesta a fost inceputul multor necazuri. Deoarece nimeni in Italia sau in afara Italiei nu voia sa-si asume raspunderea unei asemenea arestari. Dickey a tot incercat, timp de sase luni, sa-l informeze pe celebrul colonel american Poletti  – care a facut atatea pentru Sicilia ! -,  dar n-a izbutit. De doua ori l-a gasit pe colonel in biroul sau, desi i se spusese ca nu este, dar era inconjurat de femei si de sticle goale !  Cand Dickey a reusit, dupa ce luni de zile l-a purtat pe seful mafiot cu sine prin tot locul, sa-l defere pe Genoveze unui tribunal american, a survenit  „nenorocul” ca un martor al acuzarii, inchis intr-o puscarie a statului, sa moara otravit. Nu se stie nici astazi cine a fost autorul acestei crime. Nimeni, in orice caz, nu mai era in stare sa dovedeasca vinovatia lui Vito Genovese, care a fost absolvit si care apoi a servit de model pentru filmul Nasul.

Administratia militara aliata a operat astfel o adevarata restaurare si reevaluare a Mafiei siciliene. Se poate considera ca este vorba de un fenomen total aberant, dar nu si daca se are in vedere ca Mafia a fost multa vreme separatista pe plan politic si ca era convinsa ca Statele Unite vor sa faca din Sicilia  „a patruzeci si noua stea” a drapelului american. Mafia nu se va ralia decat mai tarziu sprijinirii partidelor nationale italiene si anume atunci cand va intelege ca Statele Unite nu doresc sa faca din Sicilia o entitate autonoma care sa stabileasca relatii privilegiate cu America de Nord, ca americanii nu sunt interesati de asa ceva. Si asa s-a facut ca Mafia a trecut de sub protectorat american sub protectorat democrat-crestin. Caci Mafia este intotdeauna, prin definitie, de partea puterii.