Afacerea Watergate

watergate

Hotelul Watergate, Washington

In dimineata de 17 iunie 1972, intr-o sambata, s-a aflat ca cinci persoane, care purtau asupra lor echipament fotografic si electronic, au fost arestate la sediul Partidului Democrat din Washington. Parea o spargere fara insemnatate, dar cum si despre acestea se scrie in ziarele americane, indeosebi locale, ahtiate dupa stiri de senzatie si de scandal, doi reporteri au fost indemnati sa afle amanunte si sa pregateasca un articol pentru urmatorul numar al ziarului „The Washington Post”.

Informatiile care incepeau sa starneasca interes au aparut chiar in acea zi. Nu era vorba de sediul partidului, ci de hotelul Watergate, unde se afla statul major al Comitetului National Democrat si unde urma sa se desfasoare Conventia Partidului Democrat. Aparatura descoperita asupra celor cinci era prea sofisticata pentru a nu sugera faptul ca se intentiona instalarea unor microfoane in cladirea unde aveau sa se intruneasca democratii. Cand sunt interogati de judecator, se descopera ca unul dintre cei arestati, James McCord, ar fi fost  „consultant in probleme de securitate” pentru C.I.A.; iar ceilalti patru, toti din Miami – Bernard L. Barker, Frank A. Sturgis, Virgilio Gonzales, Eugenio martinez – pareau a fi intretinut, si ei, legaturi cu C.I.A.

Asa a inceput „Afacerea Watergate”, dintr-o spargere care parea sa-i plictiseasca pe reporteri in prima zi, dar care, ulterior, s-a dovedit a fi fost inceputul celui mai mare scandal care a zguduit America si care nu s-a incheiat decat doi ani mai tarziu, cu demisia presedintelui.

Cei doi reporteri erau Bob Woodward, 29 de ani, si Carl Bernstein, 28 de ani. Nu se cunosteau decat din vedere. Nu mai lucrasera impreuna. Se deosebeau enorm unul de celalalt.

woodward-and-bernstein-young

Carl Bernstein si Bob Woodward (dreapta)

Woodward vota cu republicanii, studiase la Yale, inclina spre un comportament si imbracaminte mai conservatoare, se gandise sa devina avocat si nu lucra la „Washington Post” decat de un an. Nu scrisese decat despre istorii locale lipsite de importanta majora, era socotit tenace, bun pentru interviuri, dar redactor mediocru.

Bernstein renuntase la colegiu, incepuse sa lucreze la ziare de la 16 ani, la 19 era reporter, din 1966 facea parte din echipa lui  „Washington Post”. Purta plete, se imbraca neglijent, era un sprijinitor al democratilor liberali. Avea fler pentru descoperirea surselor, uneori trebuia impins sa lucreze, dar scria mai bine decat Woodward.

Dupa desfasurarea Conventiei Partidului Democrat, celor doi reporteri li s-a cerut sa se ocupe in continuare de implicatiile spargerii de la hotelul Watergate, din ce in ce mai tenebroase si vizand personalitati importante ale Partidului Republican. Dezmintirile curgeau lant, dar reporterii continuau sa investigheze si sa publice amanuntele descoperite. Cu timpul li s-au alaturat alte publicatii – revistele  „Time” si  „Newsweek”, ziarele  „The New York Times”, „Los Angeles Times” s.a. – dar criticat de Casa Alba si de administratie in general, indeosebi cand faptele dezvaluite devenisera fierbinti, era numai  „The Washington Post”. Dupa zece luni de dezmintiri si acuzatii, secretarul de presa al Casei Albe cerea scuze in mod oficial celor doi reporteri, iar reportajele lor erau incununate cu multe premii.

Utilizand relatarile din acea perioada ale revistelor  „Time”,  „Newsweek”,  „U.S. News & World Report”, precum si istorisirea celor doi ziaristi, in cartea  „All The President’s Men” (Toti oamenii presedintelui), vom prezenta in ce a constat  „scandalul Watergate” si principalele lui etape.

O SPARGERE MAI PUTIN OBISNUITA

Hotelul Watergate e un mare complex, cu apartamente costisitoare, situat pe malul Potomacului, in chiar centrul capitalei federale. Politicieni republicani care dispuneau de putere in cadrul administratiei republicane, in acel an 1972, fusesera printre oaspetii obisnuiti ai hotelului.

„Cinci barbati, despre unul spunandu-se ca este un fost functionar al Agentiei Centrale de investigatii – scriau Woodward si Bernstein in primul lor articol – au fost arestati ieri la orele 2.30 a.m. in ceea ce autoritatile descriu drept un complot executat cu minutiozitate pentu a instala microfoane in birourile Comitetului National Democrat din oras… N-a existat o explicatie imediata in legatura cu motivul pentru care cei cinci ar fi vrut sa instaleze microfoane in birourile comitetului, si nici in legatura cu faptul daca lucrau sau nu pentru vreun particular sau vreo organizatie.”

3396524_orig

Primul articol despre scandalul Watergate al reporterilor Washington Post, Bob Woodword si Carl Bernstein

Numai cateva ore mai tarziu, o stire transisa de agentia  „Associated Press” afirma ca James McCord ar fi fost coordonator in probleme de securitate pentru Comitetul pentru Realegerea Presedintelui (C.R.P.), organism republican infiintat cu cateva luni mai inainte si care, desfasurand o ampla campanie pe intreg teritoriul Statelor Unite, promova interesele partidului de a-l mentine pe Richard Nixon la Casa Alba pentru inca un mandat. Directorul comitetului era John Mitchell, 58 de ani, unul dintre cei mai apropiati confidenti politici ai presedintelui, ministru al justitiei intre 1969 si inceputul lui 1972; renuntase la portofoliu pentru a conduce C.R.P. Indata dupa stirea agentiei, Mitchell facea o declaratie: „Persoana implicata este proprietarul unei agentii particulare de securitate care a fost utilizata de comitetul nostru cu luni in urma pentru a ne sprijini la instalarea sistemului nostru de securitate… Dorim sa subliniem ca acest om si ceilalti implicati nu operau nici in contul nostru, nici cu consimtamantul nostru. Nu exista loc, in campania noastra sau in procesul nostru electoral, pentru acest tip de activitate, nu-l vom permite sau trece cu vederea.”

Insa lucrurile aveau sa se complice din primul moment. Doi dintre cei arestati aveau asupra lor agende cu numarul de telefon al unui oarecare Howard E. Hunt, in dreptul caruia era notat  „W. House” si  „W. H.” (White House – Casa Alba). Bob Woodward a telefonat la numarul indicat: l-a cerut pe Howard Hunt. Operatoarea i-a facut legatura. Nici un raspuns. Woodward era pe cale sa inchida, cand operatoarea a revenit. „Eista un alt loc unde poate fi, a spus ea, in biroul d-lui Colson.”

„D-l Hunt nu-i aici acuma,” i-a spus lui Woodward secretara lui Colson, si i-a dat numarul de telefon al unei firme din Washington, „Robert R. Mullen and Company”, unde ea spunea ca Hunt lucreaza ca redactor.

Woodward s-a indreptat spre sectorul national la capatul de est al sectiei de stiri si a intrebat cine era Colson. Charles W. Colson, i s-a raspuns, e consilier special al presedintelui Statelor Unite.

Woodward a sunat din nou la Casa Alba si a intrebat o functionara de la biroul personal daca Howard Hunt se afla pe listele de plata. I s-a raspuns ca va verifica. dupa cateva momente, functionara i-a spus ca Howard Hunt era consultant pentru Colson.

Woodward a sunat la firma Mullen si l-a cerut pe Howard Hunt.

„Aici e Howard Hunt,” i-a raspuns vocea.

Woodward s-a prezentat.

„Da ? Care-i problema ?”. Hunt parea nerabdator.

Woodward l-a intrebat de ce numele si numarul sau de telefon erau in agendele a doi dintre barbatii arestati la Watergate.

„Dumnezeule !”, a spus Howard Hunt. Apoi, a adaugat repede: „Avand in vedere ca problema urmeaza a fi judecata, nu am nici un comentariu de facut”, si a inchis telefonul. Mai tarziu, Woodward a aflat ca si Hunt a lucrat pentru C.I.A.

Titlul articolului publicat dupa aceea de  „The Washington Post”: „Consultant al Casei Albe, legat de suspectii instalarii de microfoane.” Ronald Ziegler, secretarul de presa prezidential, declara (19 iunie) ca incidentul („o spargere de mana a treia”) nu merita comentariile Casei Albe.

Nixon

FONDURILE  SECRETE

James McCord nu putea fi, insa, angajat de un functionar oarecare, fara stirea lui John Mitchell. Toti oamenii contactati de Woodward si Bernstein spuneau acelasi lucru. Iar aproape toti cei care aveau functii de raspundere in cadrul C.R.P. facusera parte, intr-o forma sau alta, din administratie (guvern sau personalul Casei Albe). Trei zile dupa Ziegler, la 22 iunie, presedintele Richard Nixon face primul sau comentariu public: „Casa Alba nu a avut nici un amestec in acest incident”. Dupa noua zile, John Mitchell demisioneaza, explicand ca a facut-o la insistentele sotiei.

In luna iulie, ziarul  „Newsday” publica stirea ca fostul functionar al Casei Albe, G. Gordon Liddy, care lucra in calitate de consilier pentru C.R.P., fusese concediat de Mitchell pentru ca refuzase sa raspunda intrebarilor F.B.I.-ului in legatura cu Watergate. Pana in decembrie 1971, Liddy facuse parte din personalul lui John Ehrlichman, principalul asistent al presedintelui pentru problemele interne. „The New York Times” scrie despre existenta unui mare numar de legaturi telefonice intre Bernard Barker (unul dintre cei patru arestati, originar din Miami) si Gordon Liddy, la sediul C.R.P.

Care era rostul acestor telefoane ?

Se descoperise ca, in contul bancar al lui Barker, soseau sume mari din Mexic. Carl Bernstein pleaca la Miami, afla ca suma depaseste 100 000 de dolari, dar mai afla si ca in contul bancar al lui Barker fusese depus un cec ce parea a fi fost destinat campaniei pentru realegerea lui Richard Nixon.

In ce fel ajunsese acolo ?

Incetul cu incetul, cei doi reporteri inteleg stratagema la care recursese Maurice Stans, presedintele financiar al C.R.P. Stans, 65 de ani, se alaturase Administratiei Nixon in 1969, ca ministru al comertului. Propunand cote la importuri, controale ale poluarii mai putin aspre si, in general, standarde mai putin rigide ale protectiei consumatorului, Stans si-a atras simpatia oamenilor de afaceri. In 1972, cand a parasit ministerul pentru a lucra la C.R.P., i-a sfatuit sa ofere largi contributii la campanie.

La 7 aprilie intrase, insa, in vigoare o lege care limita donatiile si cerea ca toate cheltuielie unei campanii sa fie inregistrate. „Cu putin inainte de 7 aprilie, ultima zi in care contributii anonime puteau fi acceptate legal – scriu Woodward si Bernstein-, Stans a mers intr-o campanie de strangere de fonduri prin statele din sud-vest. Daca democratii erau reticenti in a contribui la campania unui republican, Stans ii asigura ca anonimatul le era absolut asigurat, transferand contributiile lor prin intermediul unui om de afaceri mexican.” Acelasi lucru avea sa se intample si cu corporatiile. Singura dovada avea sa fie pastrata la Washington, de catre Stans insusi, doar pentru ca, la nevoie, sa nu fie uitat cel ce contribuise. Trecusera astfel granita in folosul C.R.P…. 750 000 de dolari. Dar existenta unui fond secret din care fusesera platiti cei de la Watergate era inca departe de a fi fost dovedita.

 fonduri secrete

O noua conferinta de presa prezidentiala, la 29 august, are loc la trei zile dupa ce Richard Nixon este desemnat candidat. „Pot spune categoric ca aceasta investigatie (pe care ar fi desfasurat-o Casa Alba) indica faptul ca nimeni din personalul Casei Albe, nimeni din aceasta Administratie, angajat in prezent, n-a fost amestecat in acest foarte bizar incident.”

Carl Bernstein reuseste sa ajunga la una din secretarele lui Maurice Stans. Toti functionarii Comitetului pentru Realegerea Presedintelui sau functionarii Casei Albe pe care reporterii ii intalnisera refuzau sa faca declaratii de orice fel, chiar si atunci cand li se garanta anonimatul; se aratau etrem de prevazatori si manifestau teama chiar si pentru simplul fapt de a fi vazuti in compania reporterilor. La fel s-a intamplat si cu secretara lui Stans, dar Bernstein reuseste sa obtina de la ea o afirmatie care il pune pe ganduri: „Sunt o multime de lucruri gresite si o multime de rele la Comitet. Am fost chemata in fata Marelui Juriu la inceputul (afacerii), dar nimeni nu stia ce intrebari sa puna. Oamenii ii mintisera deja… Hugh Sloan este mielul sacrificat. Sotia sa era pe cale sa-l paraseasca, daca nu facea ceea ce este corect. A parasit C.R.P. pentru ca a vazut asta (raul)  si n-a vrut nici o parte din el. Nu stiam inainte de 17 iunie, dar am analizat faptele si, la 19 iunie, ne-am dat seama ce se petrece.” (Hugh Sloan, 31 de ani, fusese un asistent al lui Bob Halderman – seful personalului Casei Albe -, apoi trezorier al C.R.P.). Trebuia contactat Hugh Sloan.

La 15 septembrie, un mare juriu i-a pus sub acuzare pe cei cinci arestati la hotelul Watergate, pe Howard Hunt si Gordon Liddy. Avea sa urmeze procesul.

Hunt fusese angajat de Charles Colson, in anul anterior, pentru a se ocupa de „misiuni speciale” privind securitatea interna. Primea o suta de dolari pe zi. Liddy a fost angajat de Egil Kroch, care conducea grupul respectiv, intitulat  „White House Special Investigation Unit” (Grupul special de investigatii al Casei Albe). Prima operatiune in care s-au angajat a fost o incercare de discreditare a lui Daniel Ellsberg ( cel care, se afirma, oferise ziarelor documente secrete ale Pentagonului) si spargerea la psihiatrul acestuia, pentru a se obtine documente compromitatoare. Cu acordul Casei Albe, Hunt solicitase pentru operatiunile sale sprijinul Agentiei Centrale de Informatii: aparatura de supraveghere si fotografiere, acte false s.a. Hunt si-a creat o echipa din oameni care lucrasera cu C.I.A., in special in proiecte absurde de interventie in Cuba.

INTALNIRI INTR-UN GARAJ SUBTERAN

Woodward – povestesc reporterii – avea o sursa in ramura executiva, cu acces atat la informatii privind C.R.P., cat si la Casa Alba. Identitatea sa nu era stiuta de nimeni. Putea fi contactat numai in situatii foarte importante. Woodward ii promisese ca nu-i va dezvalui niciodata numele, nici pozitia. Mai tarziu a fost de acord sa nu-l citeze niciodata, nici ca sursa anonima. Discutiile lor nu trebuiau decat sa confirme informatiile obtinute in alta parte si sa le adauge perspectiva.

In termeni gazetaresti, aceasta inseamna ca discutiile lor erau  <<deep background>> (fundament solid). Woodward i-a explicat, intr-o zi, lui Howard Simons, redactorul sef, aranjamentul la care ajunsese. Si-a numit sursa  „prietenul meu”, dar Simons l-a botezat  „Deep Throat” (gatlej adanc).

La inceput, Woodward si Deep Throat discutau la telefon, dar, pe masura ce tensiunea in Afacerea Watergate sporea, crestea si nervozitatea lui Deep Throat. Nu mai voia sa vorbeasca la telefon, nu voia sa se foloseasca de telefon nici macar pentru aranjarea intalnirilor. Au stabilit un cod. Cand Woodward avea o cerere urgenta, trebuia sa miste un ghiveci de flori din balcon, in partea din spate. Aveau sa se intalneasca in noaptea urmatoare intr-un garaj subteran dinainte stabilit. Schimband doua sau mai multe taxiuri pana la garaj, trebuia sa fie sigur ca nu este urmarit.

 garaj subteran

Daca Deep Throat dorea o intalnire, ceea ce se intampla mai rar, procedeul era altul. In fiecare dimineata, woodward trebuia sa caute in pagina 20 a ziarului „New York Times” pe care il primea acasa. Daca i se cerea o intalnire, numarul paginii era incercuit iar limbile unui ceas indicau ora. Woodward n-a stiut niciodata cum ajungea Deep Throat la ziarul care ii era adus acasa.

Pozitia lui Deep Throat in ramura executiva era extrem de buna. Nu i-a spus niciodata lui Woodward ceva incorect. El i-a spus lui Woodward, la 19 iunie, ca Howard Hunt era, categoric, implicat in Watergate. In timpul verii, el i-a spus lui Woodward ca F.B.I.-ul doreste foarte mult sa stie de unde isi obtine ziarul informatiile. credea ca Bernstein si Woodward pot fi urmariti, si i-a avertizat in legatura cu folosirea telefoanelor lor. Dar nici chiar F.B.I.-ul nu intelegea ce se intampla.

 In primavara anului urmator avea sa se afle ca, la toate interogatoriile F.B.I.-ului in Afacerea Watergate, L. Patrick Gray, directorul in exercitiu al Biroului, permisese participarea consilierului prezidential John Dean, el insusi implicat mai tarziu in scandal ! „Time” stabilea o legatura intre Gray si presedinte – se intalnisera in 1947, Gray contribuise la campania electorala din 1968, lucrase apoi la Departamentul Sanatatii si fusese un asistent al ministrului justitiei, John Mitchell, inaine de a deveni adjunctul lui J. Edgar Hoover, directorul F.B.I. Se parea ca F.B.I. nu actionase impartial in investigarea Afacerii Watergate.

ȚINEȚI  RÂNDURILE

 Dupa punerea sub acuzatie a celor sapte,  „The Washington Post” afla ca fondurile pentru operatiunea Watergate fusesera controlate de John Mitchell si erau tinute intr-un cont special al C.R.P.; ca Jeb Stuart Margruder (38 de ani, fost ajutor al lui Haldeman si director adjunct al comunicatiilor Casei Albe, apoi director adjunct al campaniei C.R.P.) si Herbert Porter (fost ajutor al lui Haldeman, director al programelor in cadrul C.R.P.) primisera cel putin 50 000 de dolari din fondul lui Stans, utilizati, pecat se pare, in scopuri ilegale. Sursele oficiale neaga acuzatiile.

Hugh Sloan, pe care reporterii aveau sa-l intalneasca in mai multe randuri, refuza sa faca declaratii, dar ii lasa sa inteleaga faptul ca lucrurile erau chiar mai grave decat descoperisera ei. „Nu ni s-a spus niciodata  <<Nu vorbiti>> – precizeaza Sloan. Dar mesajul era limpede. Se spunea intotdeauna <<Tineti randurile!>> sau <<Tineti vasul la suprafata>>.”

Van Shumway, purtatorul de cuvant al C.R.P., reactioneaza: „Sursele lui  <<Washington Post>> sunt o fantana de informatii eronate.”

 La o noua intalnire, catre sfarsitul lui septembrie, dupa ce i se nascuse o fetita, Sloan pare mai relaxat. Recunoaste ca „Stans n-a autorizat eliberarea unor fonduri decat dupa ce a primit asigurari de la managerii politici ai campaniei ca doresc sa se faca acele plati”.

Cine erau acei manageri politici ?

„Lui Sloan nu-i convenea intrebarea. Era destul sa se stie ca Stans n-a actionat din proprie initiativa”, a spus el.

Woodward a prins firul. Cu alte cuvinte, un grup de oameni din sfera politica a campaniei avea autoritatea ultima de a face plati din fondul secret ?

„Asa era, a spus Sloan, dar nu doreste sa mearga mai departe.”

WATERGATE-NIXON-COMMENT83-600x477

Mai tarziu, Sloan spune reporterilor ca cinci persoane aveau autoritate asupra fondului secret, doi dintre ei fiind Mitchell si Stans. „La inceput, Mitchell era singura persoana care autoriza cheltuielile. Mai tarziu, autoritatea a fost trecuta altora, printre acestia – Magruder.”

„Celelalte doua persoane persoane autorizate sa aprobe platile erau membrii ai personalului Casei Albe ?” intreaba reporterii.

„Numai unul, raspunde Sloan. Celalalt nu era un oficial nici in campanie, nici in Administratie si nu era din Washington.”

Reporterii banuiesc ca ar putea fi vorba de Bob Haldeman, seful personalului Casei Albe, unul dintre cei mai puternici membrii ai Administratiei. Sloan refuza sa confirme. Despre cea de-a cincea persoana, reporterii au lansat la intamplare numele lui Herbert Kalmbach, 51 de ani, avocatul personal al presedintelui. Sloan pare surprins, dar refuza sa comenteze.

Cand articolul care il implica pe John Mitchell  (drept unul dintre cei care autorizau platile ilegale) este publicat, urmeaza o noua dezmintire a autoritatilor. Cand i se citeste articolul lui Mitchell, acesta exclama, uluit, la fiecare fraza: „Jeeeeesus !”. „O sa facem o poveste cu voi toti”, ameninta el. Si amenintarea a fost publicata de ziar.

Catre sfarsitul lunii septembrie aparea limpede ca  „spargerea” de la hotelul Watergate avea prea putin sens in sine, mai cu seama ca se petrecea intr-o perioada in care campania lui Nixon se arata foarte puternica. Dar, daca ar fi fost parte din ceva mai cuprinzator, atunci avea sens  – considera Bernstein. Existau dovezi ale unei scheme mai largi, desi informatiile erau disparate: incercarea de a instala microfoane in statul major al lui McGovern (candidatul democrat la alegerile prezidentiale din 1972); interventia lui Hunt asupra vietii particulare a senatorului Edward Kennedy; investigatia lui McCord asupra ziaristului Jack Anderson; tentativa lui Baldwin (care lucra si el la C.R.P.) de a se infiltra in organizatia  „Veteranii din Vietnam impotriva Razboiului”; investigatiile lui Hunt asupra stirilor difuzate de mijloacele de informatii.

Se descopera alta pista – Donald Segretti, din Los angeles, aflat deja in cercetarile Departamentului Justitiei. Se stabileste o legatura intre Segretti si Dwight Chapin, 31 de ani, asistent adjunct al presedintelui, raspunzator de programul intalnirilor prezidentiale. (Chapin, Zigler, Haldeman si altii lucrasera  de multi ani impreuna in California). Reporterii afla ca Segretti ceruse unui numar de trei colegi sa faca spionaj politic in numele campaniei pentru realegerea presedintelui. De la o sursa din cadrul Departamentului Justitiei se afla ca sunt banuite persoane  „mai inalte decat John Mitchell”.

S-a scris mult despre practicile oneroase din acea vreme, in care au fost implicate Agentia Centrala de Informatii, Biroul Federal de Investigatii si alte organizatii de spionaj intern sau extern. George McGovern era candidat al Partidului Democrat la alegerile din 1972, condamna politica Administratiei Republicane fata de Indochina si se pronunta pentru retragerea imediata a trupelor americane din Vietnam. Tinerii si liberalii americani ii acordau tot sprijinul si administratia se temea de un posibil esec electoral. Senatorul Edward Kennedy se situa pe pozitii similare si, in plus, era o tinta mai veche a republicanilor care, convinsi ca acesta ar atrage mari mase de tineri alegatori de partea sa, il supravegheau atent si cautau sa-l discrediteze.

demonstratie demitere Nixon

Jack Anderson era un ziarist care dezvaluise mai multe afaceri ilegale, intre care sprijinul financiar acordat republicanilor de mari concerne, pentru avantaje ulterioare. Scandalul din 1972 privind mita data de I.T.T. a inceput prin dezvaluiri ale lui Anderson. Tot la inceputul anilor ’70, provocasera un mare scandal  „Dosarele Pentagonului”, publicate la inceput de catre  „New York Times”, apoi si de alte ziare. Daniel Ellsberg, despre care se afirma ca ar fi oferit presei o copie a documentelor, a fost urmarit de F.B.I. si de C.I.A., iar fostii membrii ai C.I.A. au recurs la o spargere la psihiatrul lui Ellsberg din Los Angeles, in speranta ca vor obtine date compromitatoare. Spargerea a fost un esec, iar Ellsberg, desi adus in fata justitiei, a fost achitat.

„O COLECTIE DE ABSURDITATI” ?

Woodward solicita o noua intrevedere cu Deep Throat. Acesta accepta ca presupunerile reporterilor privind implicatiile foarte inalte in afacerea Watergate erau corecte. „Mitchell a fost amestecat”. Cat de mult – doar el stia. „Amintiti-va ce va spun. Totul este legat, nimic nu este independent”. Chiar si infiltrarile in randurile Partidului Democrat. Existau patru grupuri de infiltrari clandestine, cel al lui Howard Hunt era doar unul dintre ele. „Grupul lui Hunt ii raporta lui Colson, care se poate sa nu fi stiut despre instalarea de microfoane. Dar primea informatii zilnice in legatura cu activitatile.” (In primavara urmatoare, chiar presedintele insusi avea sa confirme existenta a patru operatiuni  „din motive de securitate interna”, doua incepute in primii doi ani ai guvernarii). Daca vor sa afle intreg adevarul  – insista Deep Throat -, reporterii trebuie sa se concentreze si asupra altor actiuni, sa nu se limiteze la spargerea de la statul major al Partidului Democrat. „Departamentul Justitiei si F.B.I.-ul stiu despre ele, chiar daca nu le-au urmarit.”

Acele  „alte actiuni” au inceput sa iasa la suprafata. Mai intai, episodul  „Canuck Letter” (scrisoarea despre locuitorii  „canuck” – numele batjocoritor al descendentilor francezi din Noua Anglie). In luna februarie 1972, cand senatorul democrat Edmund Muskie isi incepea campania prezidentiala, un ziar de dreapta publica o scrisoare in care senatorul era acuzat ca si-a batut joc de populatia franco-americana. Muskie neaga, dar pierde sprijnul alegatorilor. Cei doi reporteri descopera ca scrisoarea era un fals, intocmit de Ken Clawson, directorul adjunct al comunicatiilor Casei Albe (fost ziarist la „Washington Post” !). Casa Alba il socotea pe Muskie adversarul cel mai serios si il dorea scos din cursa de la inceput. Se mai afla despre alte scrisori false, depre declaratii eronate, despre actiuni provocatoare. Cei doi publica un articol de 65 de paragrafe.

Van Shumway declara din nou: „Articolul din  <<Post>> nu e numai fictiune, dar si o colectie de absurditati.”

Segretti impartea o firma din Los Angeles cu un alt avocat, Larry Young. Acesta ii relateaza lui Bernstein despre o legatura intre Segretti si Hunt. Reporterii nu se gandisera ca operatiunile de spionaj politic ale lui Segretti ar fi putut fi legate de acelea ale lui Hunt. „Segretti mi-a spus – continua Young – ca era platit dintr-un fond al unui avocat aflat sus in ierarhie, prieten cu presedintele, al carui nume trebuia tinut secret. Alta data, mi-a spus ca avocatul locuia in zona Newport Beach”. Un singur om cumula aceste caracteristici  – Herbert Kalmbach, 51 de ani, presedintele financiar adjunct al C.R.P. (pana la 7 aprilie), avocatul personal al lui Nixon, Mitchell, Stans, Magruder… Ramanea a cincea persoana care autoriza platile ilegale. Dar Segretti fusese contactat de Chapin. Alta sursa spune reporterilor: „Daca Chapin are de-a face cu chestia asta, asta inseamna Haldeman. El face doar ceea ce ii spun doi oameni: Haldeman si Nixon.”

Indata dupa aceste dezvaluiri, John Ehrlichman apare intr-un interviu al retelei de televiziune A.B.C. Concluzia reporterilor: „Ehrlichman era probabil singurul inalt consilier al Casei Albe suficient de nepatat in Afacerea Watergate pentru a fi aratat in siguranta in fata camerelor de luat vederi”.

toate urmele duc la Casa Alba

Toate urmele duc la Casa Alba…

Desi revista  „Time” publica stiri la fel de defavorabile Casei Albe, Ronald Ziegler ataca din nou, la 16 octombrie, ziarul  „Washington Post”. Iar Clark McGregor, director al campaniei C.R.P., afirma in aceiasi zi: „Folosind insinuari, zvonuri de mana a treia, acuzatii nefondate, surse anonime si titluri senzationale, ziarul a cautat in mod premeditat sa dea aparenta unei legaturi directe intre Casa Alba si Watergate, o acuzatie despre care ziarul stie  – si o jumatate de duzina de investigatii au dovedit-o  – ca este falsa.”

La 19 octombrie, Jeb Magruder declara revistei „Time”:  „Toata povestea asta (Afacerea Watergate) e incheiata, aflati ca nu erau decat sapte persoane care stiau despre Watergate, si numai sapte au fost pusi sub acuzatie de Marele Juriu.”

GAFA

Incet-incet, cei doi reporteri se apropie de tinta cea mare. Desi John Mitchell a fost managerul campaniei lui Nixon din 1972, C.R.P. a fost, in mare masura, creatia lui Bob Haldeman. Cand C.R.P. a luat fiinta, in martie 1971, Haldeman i-a ales pe Jeb Magruder si Hugh Sloan pentru a se ocupa de operatiunile politice si financiare. Dwight Chapin era unul dintre cei in care Haldeman avea cea mai mare incredere. Gordon Strachan, care jucase un rol in angajarea lui Segretti, servea ca legatura intre Haldeman si C.R.P. Cu exceptia lui John Mitchell si a adjunctilor sai, Fred La Rue si Robert Mardin, toti cei care aparusera pana atunci in dezvaluirile Watergate datorau loialitate numai presedintelui si lui Haldeman. Herbert Kalmbach fusese prezentat vicepresedintelui Nixon, in anii ’50, de Haldeman. In rezolvarea problemelor legale personale ale presedintelui, Kalmbach trata indeosebi prin Haldeman. Charles Colson isi incepuse cariera la Casa Alba in 1969, la 37 de ani… Dadea seama lui Haldeman si presedintelui. Mai multi functionari de rang mediu ai Casei Albe i-au asigurat pe Bernstein si Woodward ca existau putine dubii ca operatiunea Segretti-Chapin sa nu fi fost aprobata de Haldeman.

Dar faptul ca Haldeman era a cincea persoana care dispunea de autoritatea asupra fondurilor secrete din care se platisera operatiunile ilegale era si mai greu de dovedit. Haldeman facuse in asa fel incat nici un fir sa nu duca in mod direct la el. Acum, cei doi reporteri comit prima si singura lor gafa, dar una enorma, intarziind investigatiile cu multe luni. Deep Throat, Sloan, un agent F.B.I. si un functionar al Departamentului Justitiei le confirma exactitatea presupunerilor lor. Dar, la 25 octombrie, ei publica un articol in care sustin ca Sloan ar fi vorbit in fata Marelui Juriu despre Haldeman – ceea ce nu era adevarat. La mijloc fusese o neintelegere: Sloan „ar fi vorbit despre Haldeman, daca ar fi fost intrebat”; dar nu fusese. Dezmintirile curg lant. Ronald Ziegler denunta  „jurnalismul josnic, murdar” si dezminte chiar si existenta fondului secret (desi, in ziua urmatoare, McGregor confirma existenta unui fond al C.R.P. pentru operatiuni clandestine, pe care, insa, nu-l numea  „secret”).

Sursele anterioare evita sa-i mai intalneasca pe cei doi ziaristi. Henry Kissinger ii spune doamnei Katherine Graham, proprietara ziarului, ca toata lumea nu avea decat compasiune si simpatie pentru Bob Haldeman.

Acuzatiile impotriva ziarului  „Washington Post” – care ar fi „montat” intreaga afacere pentru a sprijini candidatura lui George McGovern – se intetesc. Bernstein si Woodward trebuiau sa reia totul de la inceput. Aceasta insa, dupa alegerile prezidentiale in care Richard Nixon a obtinut 61 la suta din voturi.

TELEFONUL  SECRET

Cateva saptamani  „Afacerea Watergate” nu mai apare in coloanele ziarului. Cei care inclinau sa accepte dezmintirile oficiale incep sa creada ca ziarul dusese, cu adevarat, o campanie lipsita de onestitate. Bernstein si Woodward muncesc cate 16 ore pe zi, dar nu obtin nici un rezultat. „Era ca si cum am fi vandut abonamente la reviste – isi aminteste Bernstein. Unul din 30 de oameni te va compatimi si va cumpara unul pentru tine.”

Dar, la inceputul lunii decembrie, ziarul publica un interviu cu o fosta secretara a Casei Albe, in legatura cu o linie telefonica speciala a lui Howard Hunt, linie care evita centrala Casei Albe si ale carei note de plata erau dirijate la locuinta secretarei. „Hunt, Liddy si altii inscrisesera telefonul pe numele meu, pentru ca nu doreau nici o legatura cu Casa Alba – din ce motiv, nu stiu.”

fundamentele democratiei

De la acel telefon, Hunt vorbise de mai multe ori cu Barber, la Miami. „Istoria asta deschidea o supapa de presiune”, avea sa afirme Berry Sussman, redactorul pentru Districtul Columbia. „Criticile s-au oprit imediat. Se vedea ca inca nu se aflase totul.” In procesul care se deschide celor sapte, acuzatii isi recunosc indata vinovatia, in afara de Liddy si Mccord, condamnati de juriu.

La 7 februarie 1973, Senatul voteaza, cu 70 – 0, crearea unui comitet special asupra activitatilor campaniei prezidentiale, care sa cerceteze  „Afacerea Watergate” si aspectele legate de ea. Casa Alba isi arata nemultumirea: din comitetul condus de senatorul Sam Ervin Jr. vor face parte atat democratii, cat si republicanii si, mai tarziu, se vor cere casei Albe documente pe care aceasta nu era dornica sa le furnizeze prea lesne.

Odata cu audierile incepute de acest comitet si cu atentia tot mai mare acordata dezvaluirilor care incepeau sa fie surprinzatoare, zilele in care  „Washington Post” domina  „Afacerea Watergate” s-au sfarsit, tot mai multe publicatii reusind sa obtina intaietate asupra desfasurarii evenimentelor.

Se afla ca Gordon Liddy si Howard Hunt facusera parte, inca de la inceputurile Administratiei republicane, dintr-un grup de  „instalatori” cu misiunea de a supraveghea scurgeruile de informatii”.  „Time” publica un prim reportaj detaliat in care descrie modul in care fusesera supravegheate, de catre F.B.I., telefoanele unor ziaristi si ale unor functionari guvernamentali sau ai Casei Albe. Instalarea de telefoane incepuse in 1969 si a continuat pana la 19 iunie 1972, cand Curtea Suprema de Justitie a declarat supravegherea electronica ilegala. Chemat in fata comitetului senatorial, Patrick Gray face cateva dezvaluiri care uluiesc: admite ca a dat unele documente referitoare la Watergate lui John Dean, consilierul prezidential, spune ca avocatul personal al lui Nixon, Kalmbach, a recunoscut ca l-a platit pe Donald Segretti, la indicatiile lui Chapin (inocenta clamata pana atunci de Casa Alba disparea); afirma ca, in unele intrevederi cu F.B.I., John Dean  „probabil” a mintit.

McCORD  VORBESTE

La 23 martie, judecatorul John Sirica, faimos pentru intransigenta sa, impune pedepse aspre celor sapte acuzati in procesul Watergate, dar promite usurarea sentintelor in cazul in care ei ar coopera cu justitia dezvaluind tot ce stiu. Catre sfarsitul lunii, se afla despre o scrisoare a lui James McCord catre judecatorul Sirica, in care acuzatul se ofera sa coopereze. Lucrurile relevate de el sunt de-a dreptul senzationale. La 5 aprilie, declara in fata Marelui Juriu ca Mitchell, Dean si Magruder stiau dinainte despre planurile de instalare de microfoane in hotelul Watergate, discutandu-le inca din februarie 1972, cand Mitcell era ministru al justitiei. Dupa arestarile din 17 iunie – continua McCord – toti cei cinci au continuat sa primeasca plati regulate pentru a nu divulga nimic. Banii – 1 000 de dolari lunar pentru fiecare – erau livrati de doamna Hunt, sotia unuia dintre arestati. (Doamna Hunt murise intr-un accident de avion, la 8 decembrie 1972, si asupra ei se gasisera 10 000 de dolari).

McCord mai afirma ca sumele acestea faceau parte din bugetul Comitetului pentru Realegerea Presedintelui, fapt pe care nu-l putea, insa, dovedi.(Reporterilor de la „Washington Post” , Sloan si Deep Throat le spusesera, cu luni in urma, ca fondul secret continua sa fie folosit si dupa iunie 1972).

Portrait of James McCord

James McCord – scrisoarea sa a declansat o noua faza in Afacerea Warergate

Odata cu dezvaluirile lui James McCord, intregul esafodaj al acoperirilor incepe sa se fisureze si va sfarsi printr-o adevarata degringolada. Multi dintre cei care aveau sa relateze, mai tarziu, depre Afacerea Watergate, sub diverse unghiuri, aveau sa afirme ca McCord a actionat in acel fel in momentul in care i s-a parut ca oamenii Casei Albe vor sa arunce intregul blam asupra Agentiei Centrale de Informatii, prezentand lucrurile drept o operatiune a C.I.A. James Mccord ar fi fost  „indignat” si nu putea sa-si uite fostii colegi Agent special al F.B.I.-ului, apoi lucrator la C.I.A., vreme de doua decenii, James McCord ajunsese in posturi de conducere si, timp de cativa ani, a fost un ofiter important al C.I.A.  in Europa occidentala. Pentru serviciile sale, primise din partea directorului C.I.A., Richard Helms, medalia  „Distinguished Service Award”. A demisionat in august 1970, si-a creat o firma proprie, „McCord Associates”, a fost cooptat de Comitetul pentru Realegerea Presedintelui in toamna lui 1971, dar, in toata aceasta perioada, a continuat sa intretina bune relatii cu Agentia Centrala de Informatii.

Chiar si judecatorul John Sirica – supranumit „John-pedeapsa-maxima”- avea sa fie surprins de scrisoarea lui McCord si, cativa ani mai tarziu, sa insiste asura ei in amintirile sale: „Spre deosebire de ceilalti barbati, acuzati de spargere, McCord nu dorea sa mearga la inchisoare pentru a-i proteja pe cei care aprobasera operatiunea. Cu toate promisiunile Casei Albe ca nu va sta inchis mai mult de un an, el refuza sa accepte acoperirea… El intrevazuse tentativa de a face din C.I.A. tapul ispasitor.”

Scrisoarea lui James McCord a fost de extrema importanta si pentru toti ceilalti despre care se stia, la acea data, ca avusesera vreo legatura cu Afacerea Watergate sau aceia pe care publicul larg inca nu-i stia ca participanti, in vreun fel sau altul, in aceasta afacere. McCord putea spune multe Marelui Juriu, putea dezvalui fapte si nume, putea aduce o alta lumina asupra unor evenimente ramase in umbra.

McCord a sustinut ca Administratia a facut presiuni asupra lui sa se declare vinovat, prin intermediul lui John Caufield, un fost detectiv din New York; Caufield aducea mesajul Casei albe ca i se ofera iertarea (dupa condamnare), daca nu dezvaluie nimic. La 6 aprilie, Dean a dat anchetatorilor cateva informatii care se coroborau, pentru prima oara, cu cele sustinute de McCord. O si mai mare surpriza produc spusele lui Magruder insusi, la 14 aprilie: acesta confirma nu numai intalnirea din februarie 1972, dar adauga faptul ca Liddy le prezentase harti dealiate privind operatiunea de instalare a microfoanelor.

Carl Bernstein s-a adresat, atunci, unuia din prietenii lui John Dean cu care vorbise mai inainte.

„Omul s-a aratat binevoitor cand Bernstein s-a prezentat. Bernstein a decis sa-i faca o propunere:

<<The Washington Post>> a fost foarte aspru cu John Dean, a spus el, dar faptele justificau asta. Acum, cazul se deschide larg. Dean a fost intr-o pozitie unica pentru a intelege intreaga afacere Watergate. Altii din Casa Alba sau din afara ei tinteau in mod evident in el – Ziegler si Magruder – si incercau sa-l discrediteze inainte ca el sa le poata face vreun rau. Daca ziarul stie ceea ce Dean are de spus – daca el ar vorbi reporterilor si daca ei ajungeau la concluzia ca el spune adevarul -, ziarul ar putea sa faca fata atacurilor. Dar numai cu fapte. Reporterii au suficiente surse pentru a verifica afirmatiile sale. Ar fi in avantajul lui Dean. Cu conditia sa nu minta.”

Raportul inexistent

„Prietenul a spus ca Dean respecta modul in care ziarul a scris despre Watergate. Exact de ceea ce aveau nevoie, s-a gandit Bernstein: o aprobare din partea lui Dean.

Dean <<nu gandeste ca ati fi fost nedrepti cu el. Nu exista motiv sa inteleaga ca un atac la persoana. Dar n-a luat nici o masura fara ca cineva sa-i spuna ce sa faca in treaba asta. Nu i-ar placea nimic mai mult decat sa stea de vorba cu voi si sa va spuna intreaga istorie. Dar nu de asta are nevoie acum. Daca va depune vreodata marturie, el trebuie sa fie capabil sa spuna sub juramant ca n-a vorbit mai inainte presei. Asta nu inseamna ca voi si eu nu putem sa ne vedem. Dupa ce veti verifica unele lucruri si vor fi unele punti de incredere  in ambele sensuri, vom sti mai bine incotro sa mergem>>.

watergate-scandal-1973-granger

Caricatura din presa vremii reprezentandu-l pe presedintele Nixon uluit ca John Dean, consilierul sau, a vorbit presei 

Nestiind la ce sa se astepte, Bernstein a intrebat de unde ar trebui sa inceapa.

<<Trebuie sa incepeti cu declaratia lui P>>, a spus prietenul (i-au trebuit cateva clipe lui Bernstein sa priceapa ca  „P” insemna presedintele. Presedintele afirmase , intr-o declaratie televizata, la 21 martie, „ca rezultat al unor serioase acuzatii asupra carora mi s-a atras atentia, dintre care unele fusesera facute publice, am facut noi anchete interne in aceasta intreaga problema”).

<<Aflati ce s-a petrecut la 21 martie – si cine a adus acele serioase acuzatii serioase in fata lui P>>.

John Dean ?

<<Ei bine, n-o sa va spun eu cine a fost, dar judecata dv. e pe calea cea buna. Verificati asta. Cu siguranta n-a fost John Ehrlichman cel care a spus: „A existat o acoperire si e mai rau decat credeti, domnule presedinte.

In fapt, Dean fusese acela, iar raportul pe care el il pregatise cu jumatate de an mai inainte, potrivit anuntului Casei Albe din 29 august, si in care se stabilea ca n-ar exista nici o legatura intre aceasta si spargatorii de la Watergate – nici nu fusese intocmit).

Aceasta ar fi un motiv foarte bun sa faci din altcineva tap ispasitor daca ai fi, sa zicem, H, nu credeti ?>>

Halderman ?

<<Si altii. De la 17 iunie, John Dean n-a facut nici un lucru fara ca H sau altcineva sa nu-i fi spus, mai intai, sa-l faca – inclusiv aranjamentele pentru mita.>>

Cine altcineva ?

<<Sa vedem cum va descurcati, mai intai, cu verificarea asta.>>

Si in legatura cu perioada dinainte de 17 iunie ?

<<John Dean ar spune Marelui Juriu ca, intr-adevar, a fost la o intalnire la care s-a discutat instalarea microfoanelor, si ca a spus ca nu va avea nimic de a face cu asta si ca a spus ca oricine va face aceasta e nebun.>>

John Dean parea sa aiba raspunsuri pentru orice. Daca Dean a fost la acea intalnire, cum explica el „Raportul Dean”? De asemenea, cum explica asigurarea presedintelui ca Dean si raportul sau l-au convins ca ajutoarele sale apropiate nu stiau dinainte de instalarea microfoanelor ?

<<Asa numitul raport era, mai mult sau mai putin, o acoperire – un concept, sau o teorie, care a fost inaintata lui P.>>

De cine ?

<<Nu de John Dean. El n-a discutat niciodata despre Watergate cu P, asa cum reiesea la 29 august.>>

Si atunci, ce-a fost  „Raportul” ?

<<Dumnezeule, credeam ca voi baietii astia sunteti mai destepti>>, a zis prietenul. <<N-a existat nici un raport. Lui Dean i s-a cerut sa adune anumite fapte. Faptele au fost denaturate pentru a ajuta alte persoane mai importante decat el. Acum, acele persoane planuiesc sa se mentina, implicandu-i pe John Mitchell si John Dean.>>

De ce nu face Dean publice toate lucrurile astea imediat, daca e atat de interesat in a spune adevarul ?

<<In primul rand, pentru ca n-ar fi crezut, daca ar spune azi tot ce stie. Toate acestea n-au inceput cu Watergate. Era felul de viata de la Casa Alba. El trebuie sa stabileasca treptat ca e crezut, ca nu minte. Pentru ca stie lucruri despre care nimeni nu va vorbi cu draga inima. Aproape orice poate fi verificat. Dar inainte de a face publice astea, el trebuie sa convinga toata lumea – anchetatorii, presa, comitetul senatorial – ca va spune adevarul. Altfel, Casa Alba il va distruge, inainte de a mai avea vreo sansa.>>

john-dean

John Dean, consilierul presedintelui Nixon la Casa Alba

Din acest motiv, John Dean dorea sa lucreze cu  „Washington Post”, e corect ?

<<Mi-ati pus intrebarile potrivite si v-am dat cateva fire. Verificati si vom discuta maine.>>

Tot ce spusese reporterilor s-a verificat.

Mai tarziu, au avut o discutie in legatura cu convorbirea dintre presedinte si John Dean, din 21 martie.

<<John a intrat si a spus: Domnule presedinte, un cancer musca din acest birou si trebuie indepartat. Pentru a salva presedentia, Haldeman, Ehrlichman si cu mine trebuie sa spunem totul anchetatorilor si sa facem fata consecintelor de a merge la inchisoare.>>

Si ce s-a intamplat ?

<<A spus totul – i-a dat chiar o lista cu cei care probabil vor fi inchisi. Era o lista foarte lunga. John i-a spus ca Haldeman si Ehrlichman au stiut intreaga poveste de la inceput, ca el i-a informat despre orice, ca a transmis mai departe ordinele lor, si ca, de la inceput, ei i-au spus sa nu discute nimic cu presedintele.>>

Si care a fost reactia presedintelui ?

<<Asculta. Apoi i-a spus lui John ca trebuie, ca e foarte incordat. L-a trimis la Camp David sa-si puna gandurile in ordine si sa puna totul pe hartie… John s-a intors de la Camp David, asteptand ca fiecare sa recunoasca. „Da, suntem raspunzatori si presedintele nu stia nimic despre asta. Suntem gata sa acceptam consecintele”. Dar cand a ajuns la Casa Alba, era clar ca presedintele fusese convins de cei doi sa reduca pierderile la minimum… sa-l sacrifice pe John Dean si sa descurajeze vreo implicare a lui Haldeman sau Ehrlichman.>>

Mai tarziu, in timpul marturiei sale, John Dean a afirmat: Haldeman stia despre instalarile de microfoane inainte de 17 iunie 1972 si, din moment ce ii raporta in mod regulat presedintelui, „presupunea” ca si acesta era la curent. Planurile pentru Watergate au fost, intr-adevar, discutate in biroul lui Mitchell, care n-a vrut sa auda de ele, dar care le-a aprobat mai tarziu; unele dovezi care implicau oamenii Casei Albe au fost distruse imediat dupa 17 iunie, altele au fost predate lui Patrick Gray – acesta a fost inlocuit in iunie 1973 cu Clarance Kelley; Mitchell i-a cerut lui Dean sa obtina de la Haldeman si Erlichman aprobarea ca avocatul presedintelui sa fie folosit in a-i plati pe conspiratori, iar cei doi au acceptat imediat; Casa Alba a incercat  „sa para cat mai dificil posibila obtinerea de informatii de la martori”; Dean i-a spus presedintelui, in prezenta lui Haldeman, despre faptul ca Hunt cere un milion de dolari ca sa taca; in aprilie, presedintele i-a cerut sa demisioneze, intrucat  „e implicat in Watergate”, dar Dean a refuzat, daca nu demisioneaza si Haldeman si Ehrlichman.

„AM GRESIT, ACEASTA E REALITATEA”

Lucrurile devenisera mult prea fierbinti.

La 30 aprilie se anunta o seama de concedieri si demisii din personalul Casei Albe. H. R. Haldeman, seful personalului Casei Albe, este fortat de presedinte sa demisioneze. John Ehrlichman, seful consilierilor in probleme interne, este fortat si el sa demisioneze. John Dean, consilier al Casei Albe, este concediat. Gordon Strachan, fost asistent al lui Haldeman, apoi consilier general al  „U.S. Information agency”, este concediat. Egil Krogh, fost asistent al lui Ehrlichman si, in ultimele luni, subsecretar la transporturi, se retrage. Herbert Kalmbach, avocat personal al presedintelui, este destituit. Acestia se adaugau lui: John Mitchell, care demisioneaza in iulie 1972; Jeb Magruder, care demisionase din functia de director al planificarii la Departamentul Comertului, cu doua saptamani in urma; Charles Colson, consilier special al presedintelui, care demisionase in martie, la fel cu Herbert Porter, fost ajutor la Casa Alba; David Chapin, fost secretar al intrevederilor presedintelui, care demisionase in ianuarie; Robert Madrian, fost coordonator politic pentru C.R.P. care demisionase dupa alegeri.

Apr181973

La 26 aprilie, ziarul „Daily News” din New York dezvaluise ca Patrick Gray, directorul ad-interim al F.B.I. -ului, distrusese documente referitoare la Howard Hunt; 24 de ore mai tarziu, Gray isi anuntase demisia.

Agentia UPI transmitea o stire reluata apoi de intreaga presa: „Secretarul de presa prezidential Ronald Ziegler a cerut, in mod public, scuze astazi ziarului  „Washington Post” si celor doi reporteri, pentru criticile sale anterioare la adresa felului cum au scris despre complotul Watergate.

La briefeng-ul de la Casa Alba, un reporter l-a intrebat pe Ziegler daca nu datoreaza Casa Alba scuze ziarului <<Post>>.

„Gandind despre tot ce s-a intamplat, in acest moment, a spus Ziegler, voi cere scuze ziarului  <<Washington Post>> si voi cere scuze d-lui Woodward si d-lui Bernstein… Toti trebuie sa spunem c-am facut greseli in comentariile noastre. Am fost prea infierbantat in comentariile mele despre  <<Post>>, mai cu seama daca le privesti in contextul celor ce s-au petrecut ulterior… Am gresit, aceasta e realitatea.”

Se incheia, insa, numai prima parte a Afacerii Watergate.

EPILOG

In anul urmator, in august, a demisionat presedintele Richard Nixon.

Cand s-au implinit zece ani de la izbucnirea Afacerii Watergate, care a zdruncinat atat de mult viata politica americana, revista Newsweek facea o trecere in revista a intrebarilor care nu primisera inca raspuns si incerca sa stabileasca ce se intamplase cu principalii protagonisti.

Dupa zece ani (si nici astazi) inca nu s-a aflat cine se ascundea sub numele Deep Throat. Au fost banuiti John Dean, W.Mark Felt, un vechi ajutor al lui Edgar Hoover, directorul FBI-ului, Robert F.Bennet, a carui firma din Washington il folosise pe Howard Hunt, chiar si Alexander Haig, cel care l-a inlocuit pe Haldeman in postul de sef al personalului Casei Albe. Nu s-a putut dovedi nimic, iar John Ehrlichman ajungea sa creada ca Deep Throat nici macar nu existase.

Inca nu s-a aflat cine a dat aprobarea finala pentru spargerea de la psihiatrul Lewis J. Fielding, in cazul Ellsberg. Inca nu se aflase cine stersese o parte din faimoasele inregistrari de la Casa Alba, care au devenit, pana la urma, probe incriminatorii in Afacerea Watergate si de ce presedintele nu ordonase ca aceste inregistrari sa fie distruse.

In ce-l priveste pe Richard Nixon, acesta declara intr-o emisiune  „Morning News”, a retelei de televiziune CBS: „As spune ca, dupa reactia imediata, de inteles fata de politica in general, ingradirea activitatilor CIA, opozitia fata de unele din practicile FBI etc…. sindromul Watergate si-a urmat probabil cursul, si aceasta spre binele tarii”.  Doi ani mai tarziu, in 1984, intr-un interviu cu Frank Gannon, tot pentru CBS, fostul presedinte admitea ca Afacerea Watergate a fost  „un act foarte stupid”. „Nu exista cale – spunea Nixon – prin care sa ceri iertare si care sa fie mai elocventa, mai decisiva si mai clara decat demisia din functia de presedinte al Statelor Unite. Aceasta spune totul”.

images_23

Presedintele Nixon demisioneaza

Participantii la „afacere” isi ispasisera cu toti demult pedepsele. Cei patru spargatori de la hotelul Watergate – Barker, Gonzalez, Martinez si Sturgis – fusesera condamnati la intre 13 si 15 luni inchisoare; toti patru s-au stabilit, apoi, la Miami.

Dwight Chapin fusese inchis vreme de opt luni, apoi a inceput sa publice la chicago o revista care sustinea ideile unui milionar din sfera asigurarilor…

Charles colson fusese inchis sapte luni, si-a publicat, apoi, autobiografia  „Born Again” (Nascut a doua oara) si a infiintat asociatia  „Prison Felowship” (Camarazii de inchisoare), care se ocupa de probleme religioase, mai ales in inchisori.

John Dean a fost inchis aproape patru luni. emoriile sale, „Blind Ambition” (Ambitie oarba), au devenit serial de televiziune si i-au adus un milion de dolari.

John Ehrlichman a fost inchis 18 luni, a scris doua romane inspirate din „Afacerea Watergate” si un fel de memorii intitulate „Witness to Power” (Martor al puterii).

Patrick Gray a fost si el acuzat ca a inselat justitia, dar acuzatile au fost abandonate in cele din urma si fostul director ad-interim al Biroului Federal de Investigatii si-a continuat activitatea de avocat in Connecticut.

H.R. Haldeman a stat in inchisoare 18 luni. In memoriile publicate in 1978 afirma ca presedintele fusese implicat in Watergate din primul moment. Haldeman a ajuns presedintele  „Murdock Hotel Company” din Los Angeles.

Egil Kroch jr. a petrecut patru patru luni in inchisoare. Dupa un timp, a fost readmis in asociatia juristilor si a practicat avocatura la Seattle.

Howard Hunt, dupa ce a stat inchis 33 de luni, a continuat sa scrie neinspirate romane de spionaj.

G. Gordon Liddy, cel care a imaginat intregul plan de infiltrari si supravegheri, a stat inchis 52 de luni – pedeapsa cea mai lunga in  „Afacerea Watergate”. Autobiografia sa,  „Will” (Testament), a devenit serial de televiziune. Dupa ispasirea pedepsei, Liddy a ajuns consultant al unei firme particulare din Illinois care se ocupa tot de… securitate.

Jeb Stuart Magruder a stat in inchisoare sapte luni. Si el a oferit tiparului o versiune a  „Afacerii Watergate” – „O viata americana”. Devenit fervent religios in inchisoare, a obtinut licenta in teologie la Princeton si, apoi, a ajuns pastor intr-un oras californian.

James McCord a fost inchis patru luni. Mai tarziu, ca membru in conducerea unei firme din Colorado, si-a dat in judecata fostii avocati pentru ca l-au sfatuit prost in timpul  „Afacerii Watergate”. Mccord ii acuza ca, impreuna cu reprezentantii Casei Albe, il impiedicasera sa depuna marturie despre inaltele implicari in afacere.

John Mitchell a fost si el inchis, vreme de 19 luni, dar a ramas unul din putinii implicati in Afacerea Watergate care n-a publicat o carte despre felul cum au vazut ei desfasurarea evenimentelor, desi a primit un avans de la editura Simon&Schuster. A devenit membru al firmei de consultatii in afaceri „Global Research International”.

watergate-scandal

Donald Segreti a stat in inchisoare patru luni si jumatate si a fost suspendat dintre avocatii californieni vreme de doi ani. Apoi s-a intors la Newport Beach, California, tot ca avocat.

Hugh Sloan a ajuns presedinte al firmei de componente de locomotive  „Budd Canada Inc.”, cu sediul in Ontario.

Maurice Stans a fost amendat cu 5 000 de dolari. Cand a devenit presedinte, Ronald Reagan l-a recomandat pentru functia de director al firmei  „Overseas Private Investment Corp”.

Ronald Ziegler, secretarul de presa prezidential, a ajuns presedinte al lui  „National Association of Truck Stop Operators”.

Iar cei doi ziaristi, Bob Woodward si Carl Bernstein, au cunoscut o fireasca ascensiune. Cartea lor,  „Toti oamenii presedintelui”, a cunoscut un enorm succes, a fost tradusa in multe limbi si a fost ecranizata – rolurile fiind jucate de Robert Redford si Al Pacino. Continuarea cartii, cu ultimile zile ale presedintelui Nixon, „The Final Days”, a avut acelasi mare succes. Se pare ca numai aceste doua carti si filmul le-au adus celor doi venituri atingand 80 milioane dolari.

Unul dintre cei care au avut cel mai mult de suferit a fost paznicul de noapte care a descoperit primele indicii ale spargerii de la hotelul Watergate, negrul Frank Wills. Rareori a mai gasit de lucru, fiind mai mult somer…

(Stelian Turlea, Afacerea Watergate)

 

 

Anunțuri

Un gând despre “Afacerea Watergate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s